munte se aliniară în spatele lui, fiecare clan înşiruit în urma propriului său conducător, în lumina zorilor, oastea Lordului Tywin Lannister se desfăşura ca un trandafir de oţel, cu ghimpii strălucitori.

Unchiul său conducea centrul armatei. Ser Kevan îşi înălţase flamurile pe drumul regelui. Tolbele cu săgeţi atârnau de curelele lor, arcaşii pedeştri se aliniaseră pe trei şiruri lungi, spre estul şi vestul drumului, şi acum stăteau liniştiţi, pregătindu-şi arcurile. Între ei, suliţaşii formaseră careuri; în spatele lor se întindeau şiruri peste şiruri de soldaţi înarmaţi până-n dinţi cu suliţe, săbii şi topoare. Trei sute de cavalerişti grei îl înconjurau pe Ser Kevan şi lorzii stegari Lefford, Lydden şi Serrett, împreună cu toţi spadasinii lor.

Flancul drept era format numai din cavalerie, aproape patru mii de oameni, îngreunaţi de armură. Mai mult de trei sferturi dintre cavaleri erau acolo, masaţi, ca un mare pumn de oţel. Ser Addam Marbrand avea comanda. Tyrion văzu flamura lui desfăşurându-se; un copac în flăcări, portocaliu şi fumuriu. În urma lui fâlfâiau flamura cu inorogul purpuriu a lui Ser Flement, cea cu vierul tărcat al Casei Crakehall, cea cu cocoşul Casei Swyft şi alte şi altele.

Tatăl său, lordul, îşi ocupase locul pe deal, acolo unde dormise. În jurul lui se adunau rezervele; o forţă uriaşă, jumătate călare, jumătate pedestră, numărând cinci mii de oameni. Lordul Tywin alegea aproape întotdeauna să comande rezervele; el va controla înălţimile de pe teren şi va privi bătălia desfăşurându-se mai jos, trimiţându-şi forţele când şi unde era cea mai mare nevoie de ele.

Chiar şi de la distanţă, tatăl său impunea respect. Armura de luptă a lui Tywin Lannister o făcea de ruşine pe cea ornamentată a fiului său Jaime. Mantia sa era ţesută din nenumărate straturi de fir de aur şi era atât de grea, încât aproape că nu se clintea, nici chiar când se lansa în atac, atât de mare încât acoperea mare parte a crupei armăsarului. Nici o clamă obişnuită nu putea susţine o asemenea greutate, aşa că uriaşa mantie era fixată de o pereche de leoaice miniaturale, aşezate pe umerii săi de parcă s-ar fi pregătit să ţâşnească. Companionul lor, un mascul cu o coamă splendidă, era aşezat comod pe vârful coifului mare al Lordului Tywin, cu o labă în aer, ca şi cum răgea. Cei trei lei erau turnaţi în aur, cu ochii de rubin. Armura sa era o platoşă grea din oţel, emailată în stacojiu-închis, apărătorile fiind gravate dichisit cu aur. Rondelele erau ca nişte sori din aur, toate cataramele erau aurite, iar otelul roşcat era atât de lustruit, încât strălucea ca un foc în lumina soarelui.

Tyrion putea auzi duduitul tobelor duşmanului. Şi-l aminti pe Robb Stark, aşa cum îl văzuse ultima dată, aşezat în jilţul înalt al tatălui său, în Marea Sală de la Winterfell, cu sabia scoasă din teacă strălucind în mâinile sale. Îşi aminti cum veniseră la el lupii străvechi şi, dintr-odată, îi revăzu mârâind şi clămpănind din fălci, cu dinţii rânjiţi, în faţa lui. Oare îşi adusese băiatul şi lupii cu el la război? Gândul îl nelinişti.

Cei din nord erau epuizaţi după marşul lor îndelungat, fără odihnă. Tyrion se întrebă ce gândea Robb. Spera să-i fi luat prin surprindere, în somn? Slabe şanse pentru aşa ceva; indiferent ce se spunea despre el, Tywin Lannister nu era un prost.

Avangarda se organiza la stânga. Întâi văzu flamura, trei câini negri pe un fond galben. Ser Gregor stătea sub ea, călare pe cel mai mare cal pe care-l văzuse vreodată Tyrion. Bronn îi aruncă o privire şi rânji.

– Întotdeauna să te ţii după câte unul uriaş în bătălie.

Tyrion îi aruncă o privire grea.

– Cum aşa?

– Constituie ţinte măreţe. Atrag privirea fiecărui arcaş de pe câmpul de luptă.

Râzând, Tyrion îl vedea acum pe Munte într-o altă lumină.

– Mărturisesc că nu m-am gândit la asta.

Clegane nu oferea deloc o imagine magnifică; armura sa era o platoşă de oţel de un cenuşiu mat, zgâriată de atâta folosinţă, fără blazon sau ornamente. Îşi trimitea oamenii pe poziţii arătând cu sabia – una mare, pentru ambele mâini, pe care Ser Gregor o agita cu o singură mână, aşa cum ar fi făcut un altul cu un pumnal.

– Pe cel care o ia la fugă îl tai cu mâna mea, răgea el, dând cu ochii de Tyrion. Pezevenghiule! Ia flancul stâng. Ţine râul. Dacă poţi.

La stânga stângii. Ca să izbească flancurile lor, Stark avea nevoie de cai care să poată galopa pe apă. Tyrion îşi conduse oamenii spre malul râului.

– Uitaţi, strigă el, arătând cu securea. Râul. O pătură de ceaţă albicioasă mai stăruia încă pe suprafaţa apei, în vreme ce undele verzui şi întunecoase se scurgeau mai jos de ei. Vadurile erau nămoloase şi sufocate de ierburi. Râul este al nostru; indiferent ce se întâmplă, ţineţi-vă aproape de apă. Să nu o pierdeţi niciodată din vedere. Să nu lăsaţi nici un duşman să intre între noi şi râul nostru. Dacă ne murdăresc apele, tăiaţi-le mădularele şi daţi-le la peşti.

Shagga avea câte o secure în fiecare mână. Le lovi una de alta, făcându-le să răsune.

Jumate Oom! ţipă el.

Celelalte Ciori de Piatră preluară chemarea, la fel şi Urechile Negre şi Fraţii Lunii. Bărbaţii Arşi nu strigară, însă îşi zăngăniră săbiile şi suliţele. Jumate Om! Jumate Om! Jumate Om!

Tyrion îşi întoarse trăpaşul în cerc pentru a privi peste câmpul de luptă. Terenul era denivelat şi alunecos aici, moale şi noroios în apropierea râului, ridicându-se într-o pantă moale spre drumul regelui, pietros şi accidentat dincolo de el. Câţiva copaci se înălţau în coasta dealurilor, dar mare parte din teren fusese defrişat şi cultivat. Inima-i bătea în piept în ritmul tobelor, iar sub straturile de piele şi oţel, fruntea-i era năclăită de o transpiraţie rece. Privi cum Ser Gregor Muntele călărea în sus şi-n jos pe linia de luptă, urlând şi gesticulând. Şi flancul acesta era format numai din cavalerişti, însă la dreapta era un pumn înzăuat de cavaleri şi lăncieri greu înarmaţi, iar avangarda era alcătuită din trupele mobile dinspre vest: arcaşi călare, o masă fremătătoare de călăreţi liberi nedisciplinaţi, mercenari şi agricultori, călare