pe caii folosiţi la plug, înarmaţi cu seceri şi cu săbiile ruginite ale taţilor lor, băieţi numai pe jumătate instruiţi, luaţi de lângă oalele lor din Lannisport... şi Tyrion, cu oamenii lui din clanuri.

– Hrană pentru ciori, murmură Bronn lângă el, dând glas la ceea ce Tyrion lăsase nerostit. Nu putu decât să dea din cap. Oare-şi pierduse tatăl său, lordul, minţile? Nici un suliţaş, prea puţini arcaşi, o mână de cavaleri prost înarmaţi şi fără armuri, comandaţi de o brută necugetătoare, mânată doar de furie... Cum se aştepta tatăl său ca această adunătură de circ să-i ţină flancul stâng?

Nu avea timp să se mai gândească şi la asta. Tobele răsunau atât de aproape, încât bătaia lor îi pătrundea sub piele şi-i făcea mâinile să tresară. Bronn îşi trase sabia şi, dintr-odată, duşmanul se arătă acolo, în faţa lor, năvălind peste vârful dealurilor, avansând cu pas măsurat, în spatele unui zid de scuturi şi suliţe.

Zeii fie blestemaţi, uită-te la ei, se gândi Tyrion, deşi ştia că tatăl său avea mult mai mulţi oameni pe câmpul de luptă. Comandanţii îi conduceau călare pe caii lor de luptă, stegarii călărind alături, cu flamurile lor. Zări elanul Casei Hornwood, razele de soare ale Casei Karstark, securea de război a Lordului Cerwyn, pumnul înzăuat al Gloverilor... şi turnurile gemene ale Casei Frey, albastre pe cenuşiu. Gata deci cu convingerea tatălui său că Lordul Walder nu se va osteni prea tare. Albul Casei Stark era peste tot, lupii cenuşii, străvechi, păreau că aleargă şi sar în vreme ce flamurile fluturau. Unde-i băiatul? se întrebă Tyrion.

Răsună un corn de luptă. Haooooooooooooooooo, ţipă cornul cu un vaiet prelung, jos şi înfrigurat, precum vântul rece dinspre nord. Trompetele Lannisterilor răspunseră: da-DA da-DA da-DAAAAAAA, insolente şi sfidătoare; totuşi, lui Tyrion i se părea că răsunau mai nevolnice şi mai speriate. Putea simţi cum îi fremătau maţele, o senzaţie lichidă; spera să nu moară bolnav.

Când cornurile tăcură, văzduhul se umplu de un şuierat; o ploaie de săgeţi se înălţă dinspre dreapta lui, acolo unde se găseau arcaşii care flancau drumul. Cei din nord porniră în goană, urlând în timpul navalei, însă săgeţile Lannisterilor căzură asupra lor ca grindina, sute de săgeţi, mii, iar strigătele se transformară în vaiete şi oamenii se împleticiră şi căzură la pământ. Cam pe atunci, al doilea roi de săgeţi îşi luă zborul, iar arcaşii potriviră a treia săgeată în arcurile lor.

Tromptele izbucniră din nou, da-DAAA da-DAAA da-DAAA da-DA da-DA da-DAAAAAAA. Ser Gregor îşi răsuci sabia uriaşă şi urlă un ordin, iar mii de alte voci îi răspunseră într-un strigăt. Tyrion dădu pinteni calului şi adăugă încă un glas la cacofonia generală, iar avangarda se avântă înainte.

– Râul! strigă către muntenii săi, pe când goneau. Ţineţi minte, nu părăsiţi râul.

Era încă în fruntea lor când o luară la galop, până când Chella scoase un răcnet înfiorător şi îl depăşi în goană, iar Shagga urlă şi o urmă. Oamenii clanurilor se avântară după ei, lăsându-l pe Tyrion în praful stârnit de cai.

O formaţiune de suliţaşi duşmani se aranjase în semilună în faţa lor, un şir dublu din oţel strălucitor, ca un arici, aşteptând în spatele scuturilor înalte, din stejar, cu razele de soare ale Casei Karstark. Gregor Clegane fu primul care ajunse la ei, conducând o trupă de veterani înzăuaţi. Jumătate dintre cai se feriră în ultima clipă, oprindu-şi atacul înaintea şirului de suliţe. Ceilalţi muriră, vârfuri ascuţite de oţel străpungându-le piepturile. Tyrion văzu zeci de oameni căzuţi. Armăsarul Muntelui se cabra, zvâcnind cu potcoavele lui de oţel când o suliţă cu vârful zimţat îi pătrunse în gât. Înnebunit, animalul se aruncă peste rânduri. Suliţele se înfipseră în el din toate părţile, însă zidul de scuturi se sparse sub greutatea lui. Cei din nord se traseră înapoi de lângă zvâcnirile animalului în agonie, împleticindu-se. Pe când calul său se prăbuşi la pământ, fornăind cu sânge şi muşcând cu ultimele sale puteri, Muntele se ridică nevătămat, cu sabia sa pentru două mâini.

Shagga se avântă prin spărtură înainte ca scuturile să o acopere din nou, iar alte Ciori de Piatră se înghesuiră în urma lui. Tyrion strigă:

– Bărbaţi Arşi! Fraţii Lunii! După mine!

Însă majoritatea lor erau înaintea lui. Îl zări pe Timett, fiul lui Timett, ţâşnind la luptă când armăsarul său muri sub el în plin galop, văzu un Frate al Lunii străpuns de o suliţă Karstark, văzu calul lui Conn spulberând coastele unui om cu o lovitură de copită. Un nor de săgeţi se pogorî asupra lor; de unde veniseră, n-ar fi putut spune, însă căzură peste oamenii lui Stark şi Lannister deopotrivă, ricoşând din armuri şi muşcând carnea. Tyrion îşi înălţă scutul şi se ascunse în spatele lui.

Ariciul se surpa, oamenii din nord bătând în retragere sub loviturile cavaleriei. Tyrion îl văzu pe Shagga izbindu-l în piept pe unul dintre suliţaşi, când smintitul i se aruncă în faţă în goană, văzu cum securea lui străpunge zalele şi pielea, muşchii şi plămânii. Omul muri în picioare, iar vârful securii i se oprise în piept; totuşi, Shagga continua să gonească, spărgând un scut în două cu securea din mâna dreaptă, în vreme ce cadavrul sălta şi se zguduia, cu oasele frânte, în dreapta sa. În cele din urmă, mortul se desprinse. Shagga lovi cele două securi una de alta şi scoase un răget.

Duşmanii se aruncaseră deja asupra lui, iar bătălia se apropie la câţiva paşi de Tyrion şi de calul său. Un înzăuat îi ţinti pieptul, iar securea lui ţâşni, azvârlind suliţa într-o parte. Omul se dădu înapoi, pregătindu-se pentru o nouă încercare, însă Tyrion îşi îmboldi calul şi trecu de-a dreptul peste el. Bronn era înconjurat de trei duşmani, însă îl descăpăţână pe primul care se avântase spre el şi trecu lama sabiei peste faţa celui de-al doilea, cu o lovitură năprasnică.

O suliţă azvârlită de cineva veni spre Tyrion dinspre stânga şi se înfipse în scutul său cu un sunet sec. Se răsuci şi goni după atacator, însă omul îşi ridică deasupra capului propriul său scut. Tyrion îi dădu ocol, încolţindu-l cu o ploaie de lovituri de secure.