Schije de lemn de stejar se desprindeau zburând în toate părţile, până când omul din nord se împiedică şi căzu pe spate, cu scutul pe el. Era dincolo de raza de acţiune a securii lui Tyrion şi era prea mare daraua ca să merite să descalece, aşa că-l lăsă acolo şi se avântă spre un alt duşman, atacându-l din spate cu o lovitură de sus în jos, care-i făcu braţul să se cutremure. Asta-i oferi o clipă de răgaz. Strunindu-şi armăsarul, privi spre râu. Acolo era, la dreapta. Cumva, reuşise să se întoarcă în cerc.

Un Bărbat Ars trecu pe lângă el, prăbuşit pe cal. O suliţă îi intrase în pântec şi-i ieşise prin spate. Nu mai putea fi ajutat în nici un fel, dar când Tyrion îl văzu pe unul dintre oamenii din nord gonind şi apucând dârlogii calului, atacă.

Duşmanul îl înfruntă cu sabia în mână. Era înalt şi zvelt, purtând o cămaşă lungă de zale şi apărători din oţel, însă-şi pierduse coiful şi sângele i se prelingea în ochi de la o tăietură din mijlocul frunţii. Tyrion încercă o lovitură drept în faţă, însă bărbatul înalt o pară.

– Piticule, strigă el. Mori!

Fugi în cerc, pe când Tyrion călărea în jurul lui, ţintindu-i capul şi umerii. Oţelul se izbi de oţel, iar Tyrion îşi dădu repede seama că bărbatul înalt era mai iute şi mai puternic decât el. Pe cele şapte iaduri, unde era Bronn?

– Mori, mârâi bărbatul, lovindu-l năprasnic.

Tyrion abia dacă reuşi să-şi ridice scutul la timp, iar lemnul păru că-i explodează în faţă, sub forţa loviturii. Bucăţile sfărâmate căzură de pe braţul lui.

– Mori! mugi spadasinul, venind mai aproape şi izbindu-l peste tâmplă atât de tare, încât capul îi răsună ca un clopot.

Sabia scoase un scrâşnet hidos când o retrase pe suprafaţa oţelului. Bărbatul înalt rânji... până când trăpaşui lui Tyrion îl muşcă, iute ca un şarpe, sfâşiindu-i obrazul până la os. Atunci urlă. Tyrion îi împlântă securea în cap.

– Tu să mori, îi spuse, şi asta se şi întâmplă.

Când smulse lama, auzi un strigăt:

– Eddard! răsună o voce. Pentru Eddard şi Winterfell!

Cavalerul se năpusti spre el în goană, răsucind buzduganul ca un astru în jurul capului. Caii lor se ciocniră înainte ca Tyrion să fi putut măcar deschide gura să strige după Bronn. În cotul drept îi explodă un val de durere când ghinturile buzduganului străpunseră metalul subţire de la încheietură. Îşi pierdu securea într-o clipă. Se întinse după sabie, însă luceafărul ţepos se roti din nou, coborând spre faţa sa. Un zang dureros şi căzu. Nu-şi aminti când atinse pământul, însă când privi în sus, deasupra era numai cerul. Cavalerul care-l doborâse se năpusti asupra lui.

– Tyrion Pezevenghiul, bubui el. Eşti al meu. Te predai, Lannister?

Da, se gândi el, însă cuvântul i se opri în gât. Scoase un sunet ca un horcăit şi se luptă să se ridice în genunchi, căutând disperat o armă. Sabia, pumnalul, orice...

– Te predai?

Cavalerul se înălţa asupra sa, pe calul înzăuat. Omul şi calul i se păreau imenşi. Mingea ţepoasă se roti cu lentoare, descriind un cerc. Mâinile lui Tyrion erau amorţite, iar vederea înceţoşată şi teaca goală.

– Predă-te sau mori, declară cavalerul, iar buzduganul se roti din ce în ce mai repede.

Tyrion ţâşni în picioare, înfigându-şi capul în pântecul animalului. Calul slobozi un nechezat răsunător şi se cabra. Un val de sânge şi maţe căzu peste faţa lui Tyrion, iar calul se prăvăli ca o avalanşă. Următorul lucru de care fu conştient era că viziera sa era plină de noroi şi că ceva îi strivea piciorul. Se eliberă, cu gâtlejul atât de strâns, încât abia mai putea vorbi.

– ...predai... izbuti el să hârâie stins.

– Da, gemu un glas întretăiat de durere.

Tyrion înlătură noroiul de pe coif ca să poată vedea din nou. Calul căzuse departe de el, peste călăreţul lui. Piciorul cavalerului era prins sub cal, iar braţul folosit pentru a-şi atenua căderea era răsucit într-un unghi grotesc.

– Mă predau, repetă el. Căutând la centură cu mâna sănătoasă, trase o sabie şi o azvârli la picioarele lui Tyrion. Mă predau, lordul meu.

Ameţit, piticul îngenunche şi ridică sabia. Când îşi mişcă braţul, durerea îi săgeta cotul. Lupta părea că se mutase dincolo de el. Nu mai rămăsese nimeni în această parte a câmpului de bătălie, cu excepţia unui mare număr de cadavre. Corbii dădeau deja ocol şi se lăsau jos pentru a se hrăni. Văzu că Ser Kevan îşi adusese forţele din centru pentru a sprijini avangarda; masa enormă de suliţaşi îi împinsese pe cei din nord pe dealuri. Se luptau pe pantă, suliţele înfigându-se într-un nou zid de scuturi, acele bucăţi ovale şi întărite, cu ţepi de fier. Privind, văzduhul se umplu din nou de săgeţi, iar bărbaţii din spatele zidului de stejar căzură sub ploaia ucigătoare.

– Mă tem că pierdeţi, ser, îi spuse el cavalerului prins sub cal.

Bărbatul nu răspunse.

Zgomotul copitelor venind din spatele său îl făcu să se întoarcă, deşi abia dacă putea ridica sabia pe care o ţinea, din cauza durerii sfâşietoare din cot. Bronn se opri lângă el şi-l privi, de sus.

– S-a întâmplat că nu prea mi-ai fost de ajutor, îi spuse Tyrion.

– Se pare că te-ai descurcat destul de bine şi singur, răspunse Bronn. Dar ai rămas fără vârful de pe coif.

Tyrion pipăi creştetul coifului. Vârful se rupsese de tot.

– Nu l-am pierdut. Ştiu unde este. Mi-ai văzut, cumva, calul?

La vremea când îl găsiră, trompetele glăsuiră din nou, iar rezerva Lordului Tywin veni gonind de-a lungul râului. Tyrion îşi privi tatăl galopând pe lângă el, flamura purpuriu-aurie a Casei Lannister fluturându-i deasupra capului pe când se năpusti peste câmp. Era înconjurat de cinci sute de cavaleri, iar lumina soarelui se izbea de vârful lăncilor. Rămăşiţele liniilor de luptă ale Casei Stark se spulberară precum sticla sub o lovitură de ciocan.

Cu cotul umflat, pulsând de durere sub armură, Tyrion nu făcu nici cea mai mică încercare de a se alătura carnagiului. El şi Bronn porniseră în căutarea oamenilor lor. Pe mulţi îi găsiră printre morţi. Ulf, fiul lui Umar, zăcea într-o baltă de sânge închegat,