militare, dervişi răsucitori se învârteau fără oprire, împărtăşind extazul lor soldaţilor, fanatizându-i, cultivându-le dispreţul faţă de moarte. Toţi ştiau că Paradisul îşi deschide primitor porţile războinicilor căzuţi pe câmpul de bătălie. Toţi aşteptau cu aceeaşi bucurie victoria sau moartea.

Sultanul îşi contempla cu mândrie armata, care avea să devină instrumentul gloriei lui. Pregătise cu râvnă războiul sfânt împotriva Bizanţului, fiindcă Mahomed, Profetul, apreciase că cel mai vrednic sultan va fi acela care va cuceri Constantinopolele, iar cea mai valoroasă armată va fi aceea care-i va îngădui să atingă acest ţel, urmărit secole de-a rândul de numeroase generaţii de musulmani.

După ce termină trecerea în revistă, uralele oamenilor şi sunetele fanfarelor încetară brusc. Mehmed şi generalii care-l însoţeau, în cap cu marele vizir Khalil şi cu Zaganos-Paşa, se urcară pe un mamelon nu prea înalt, şi acolo se opriră spre a urmări defilarea trupelor. Liniştea grea dură câteva momente, apoi tăcerea fu din nou sfâşiată de muzica fanfarelor şi de ropotul tobelor. Prima coloană de trupe se puse în mişcare, trecând prin faţa sultanului, în drumul ei către Constantinopole. Mehmed salută solemn drapelele care i se înclinau fâlfâind.

Zece ore dură defilarea.

Zece ore în care timp sultanul rămase neclintit pe calul său, înfruntând violenţa furtunii. Ienicerii trecură cei din urmă. Sultanul, cu întreaga lui suită, se încadra între unităţile de gardă.

Marşul către Constantinopole începuse!

 

Sfârşitul volumului I