– Ascultă, Franco Acciaiuoli, ameninţările tale nu mă înspăimântă. Din clipa în care am păşit pragul acestei celule, am înţeles că trebuie să-mi închei socotelile cu lumea celor vii. Mi-am încredinţat sufletul lui Dumnezeu şi acum îmi aştept moartea. N-ai să obţii niciodată din partea mea mărturisirea unei crime care să-ţi justifice uzurparea. Nu mi-e frică de tine, Franco Acciaiuoli! Supune-mă torturilor! Când se va afla acest lucru, toate capetele încoronate din Europa se vor ridica împotriva ta. Ucide-mă! Nu ai decât! Sunt în puterea ta. Istoria însă te va înfiera, fiindcă ţi-ai întemeiat puterea pe un asasinat. Pentru posteritate vei rămâne un uzurpator, un ucigaş. de rând, vândut liftelor păgâne, un sodomit supus poftelor sultanului...

– Destul! strigă exasperat tânărul duce.

– Nu mă poţi împiedica, Franco Acciaiuoli, să-ţi arunc în obraz adevăruri care te dor! Nu-mi pasă de tine şi nici de procesul ce-mi pregăteşti! Şi cu asta am terminat! Îmi faci scârbă numai când te văd!

– Viperă! scrâşni Franco, vânăt de mânie. Viperă! Ieşi furios pe culoar. Gardienii încuiară lacătul uşii ghintuite, lăsată ca o lespede asupra celulei în care ducesa Chiara Giorgi îşi suporta cu stoicism calvarul...

A doua zi de dimineaţă, gardianul, aducându-i mâncarea, o găsi spânzurată de grilele ferestrei. Dădu alarma. Ancheta deschisă în jurul morţii ei stabili că ducesa se sinucisese. Dar explicaţiile oficiale nu convinseră pe nimeni. Nici chiar pe Daud-Paşa, care-l ştia capabil de orice pe noul stăpân al Athenei.

– Ai făcut o mare greşeală, duce! Înălţimea-sa Padişahul nu-ţi va ierta această crimă, care-l murdăreşte şi pe el.

În acel timp, pe căi neştiute de nimeni, Bartolomeo Contarini izbuti să părăsească pământul Greciei. Însoţit de tânărul prinţ, se îmbarcă pe o corabie genoveză îndreptându-se spre o destinaţie necunoscută.

* * *

Era un sfârşit de martie mai zburlit şi mai câinos decât un început de februarie. Măzărichea repezită de vântul îngheţat peste obrajii oamenilor, adunaţi pe marele câmp de manevre din preajma Adrianopolelui, pişcă asemenea înţepăturilor unor ace. Uneori sita vijeliei cernea cu atâta violenţă boabele de gheaţă, încât acestea plesneau ca nişte bice crupele cailor, care se agitau, râcâind cu copitele ţărâna.

Când sultanul Mehmed, urmat de statul său major şi escortat de un escadron de gardă, părăsi palatul imperial, îndreptându-se spre câmpul de manevre, trâmbele de măzăriche porniră să se vânzolească şi mai zănatic, vârându-se în ochi, în urechi, în nări. Oamenii strănutau şi îşi închideau orbiţi pleoapele, caii fornăiau, frământându-se şi adulmecând pământul îngheţat.

Lui Mehmed vremea aceasta vitregă îi părea mai încântătoare decât o dimineaţă de primăvară, fiindcă sufletul său era în sărbătoare. Visul lui începea în sfârşit să devină realitate. Peste câteva momente avea să treacă în revistă o sută optzeci de mii de oameni - trupe combatante şi auxiliare - la care se adăuga cea mai numeroasă artilerie folosită până atunci pe un câmp de bătălie. Pe lângă armata regulată foiau tot soiul de inşi, prin destinaţie necombatanţi - bucătari, cărăuşi, cădii, medici, păstori, dervişi, molahi, fântânari, muzicanţi, slujitori ai ofiţerimii, gropari, potcovari, fierari, precum şi o adunătură alcătuită din tot felul de voluntari, gata să îndeplinească orice treburi de gospodărire a trupelor, dar care la nevoie puneau mâna pe arme şi luptau umăr la umăr cu soldaţii. Adunătura aceasta cuprindea vreo două sute cincizeci de mii de inşi. În total, Mehmed avea să arunce asupra Constantinopolelui aproape o jumătate de milion de oameni.

Europa nu mai cunoscuse asemenea revărsare de războinici decât pe vremea cumplitelor năvăliri ale hunilor şi ale tătarilor. Pregătirile militare pentru cucerirea Constantinopolelui se încheiaseră. Peste câteva ore, coloanele de soldaţi aveau să pornească spre ultima citadelă a creştinismului din sud-estul Europei.

Spre a mobiliza o armată atât de numeroasă, Mehmed săvârşise o imprudenţă, lăsând doar o perdea de trupe de apărare de-a lungul fruntariilor imperiului. Dacă inamicii Islamului, mulţi ca nisipul mărilor, s-ar fi înţeles să-l atace simultan şi concentric, ar fi ocupat aproape fără lupte uriaşe teritorii mai înainte ca Mehmed să le fi putut ieşi în întâmpinare. Dar padişahul acceptase riscul, fiindcă îşi ştia duşmanii divizaţi.

În ajun primise în audienţă o delegaţie a podesta-ului genovez din Galata, care îl asigurase de prietenia şi supunerea sa. Colonia genoveză, făgăduise el, va da tot sprijinul asediatorilor turci, dar fără a se declara pe faţă aliată a acestora, fiindcă Republica Genoveză n-ar fi admis asemenea lucru.

Mehmed ascultase zâmbind cuvintele lor făţarnice şi îi asigurase că le va păstra privilegiile chiar şi după ce va ocupa Constantinopolele.

– Dar să nu aud că daţi vreun ajutor romeilor! Dacă aflu că v-aţi încălcat făgăduiala, îi prevenise Mehmed, vă nimicesc şi pe voi, aşa cum am nimicit pe toţi duşmanii Islamului!

În sinea lui era convins că genovezii vor duce un joc dublu. „Voi lăsa să aţipească şarpele, până ce voi ucide balaurul, îşi zisese cu viclenie, apoi, cu o singură lovitură de sabie voi scufunda în întunericul veşniciei şi pe şarpele perfid!”

Când sultanul ajunse în faţa trupelor, uralele ţâşniră din mii de piepturi, zguduind cerul şi pământul. Explozia de entuziasm îl îmbătă ca un vin tare. „Dulce este gustul puterii!” cugetă, în vreme ce saluta cu sabia trupele prin faţa cărora trecea. Sub stindardele verzi ale Profetului, smucite de vântul puternic, stăteau aliniaţi ieniceri îmbrăcaţi în albastru - elita armatei otomane -, spahii călări pe cai arabi de o mare frumuseţe, artilerişti grupaţi în jurul tunurilor, pedestraşi înveşmântaţi în zale, başibuzuci înarmaţi cu iatagane şi lănci scurte. Unităţile alcătuite din creştini erau încadrate de musulmani drept-credincioşi. Se aflau acolo şi cavalerişti sârbi, şi genişti germani, şi infanterişti unguri, şi dezertori greci. Era şi contingentul sârb trimis de despotul Ghiorghii Brancovici, numeros şi bine antrenat.

În fruntea trupelor turceşti se aflau emiri şi şeici viteji, zeloşi sectanţi ai Islamului, veniţi de prin cele mai îndepărtate provincii ale Asiei: Men Senani, Ak Sems ed Din, Minei Feneri, Kara Sems ed Din, Insar Dede, Dzeb Ali, Rustem Bokari, Dsişli Dede, Menal Bulat, Karaman Oglu, precum şi Keros Dede. Darabanele huruiau, trompetele ridicau spre adâncimile verticale ale văzduhului sonorităţi înalte şi cristaline, fluierele îşi împleteau dantelăria sunetelor cu uralele oamenilor şi cu salvele tunurilor. În spaţiile dintre unităţile