Caderea Constantinopolelui vol.1 descarcă filme- cărți gratis PDf 📖

Vintilă Corbul

CĂDEREA CONSTANTINOPOLELUI

Vol. I

Argument către cititor

Din cartea de fată, am vrea să-i subliniem cititorului câteva aspecte şi să-i explicăm câteva din raţiunile autorului în legătură cu procedările sale în compoziţia şi chiar în stilistica romanului.

Mai întâi, semnul sub care se va desfăşura istorisirea în sutele de pagini ale cărţii este acela al cruzimii lui Baiazid, care porunceşte cu sânge rece să fie ucişi prizonierii luaţi la Nicopole. Aici fusese şi Mircea cel Bătrân, iar Baiazid l-a urmărit apoi în propria ţară, la nord de Dunăre, ca să-i distrugă acolo corpul expediţionar, scăpat în câmpiile Nicopolei. Dacă Mircea nu-şi conducea cu abilitate armata, la Nicopole, cădea şi aceasta în prizonierat, cum se întâmplase cavalerilor burgunzi. Pe teren propriu, bine cunoscut de oşteni şi de căpitanii steagurilor, de viteazul voievod, Baiazid n-avea nici o şansă şi a trebuit să renunţe. Bătălia aceasta din 1397 a fost crâncenă, se pare însă că nu atât cât cealaltă, de la 1394, la Rovine, despre care o cronică bulgară de epocă scria că „lăncii nenumărate s-au frânt atunci şi mulţimea săgeţilor a fost nenumărată, încât văzduhul nu se mai putea vedea de desimea lor; şi râul acela curgea roşu de sângele ce ieşea din mulţimea trupurilor căzute”. E întocmai tabloul de sumbră vitejie pictat de Eminescu în Scrisoarea III. Toate acestea le cunoaştem, începând cu cartea de istorie din şcoala primară - însă ceea ce vrem să remarcăm aici e că asasinatul turcesc în masă cu care debutează romanul lui Vintilă Corbul defineşte zodia sub care trăia populaţia acestei părţi din Europa, odată cu năvala în Balcani a ordiilor de ieniceri şi spahii. Cruzimea era legea epocii pentru cotropitori. Dacă am judeca azi, de la distanţa a aproape şase secole, ne şi explicăm de ce otomanii practicau uciderile în masă: pentru ca oastea de mercenari, slujbaşi ai războiului, jafului şi crimei, sau cea de ieniceri, „copii de suflet ai lui Alah” - adică flăcăii furaţi mamelor de mici şi crescuţi ca ucigaşi, fără familie, fără altă patrie decât cortul său şi sabia - pentru ca aceşti profesionişti ai omorului să aibă cât mai puţini adversari viitori potenţiali şi ca să nu-şi adauge consumatori de hrană, dacă ar fi luat prizonieri.

Legii de atunci a războiului instituit de oştile semilunii, i s-a răspuns cu aceeaşi lege - şi Mircea la Rovine, apoi tot el în noua expediţie turcească, după el Vlad Ţepeş, când trage în ţeapă o oştire întreagă, a lui Hamza Paşa, nu procedau altfel decât făcuseră osmanlâii cu cavalerii burgunzi şi cu ceilalţi prizonieri de la Nicopole. Voievozii noştri trebuiau, la rândul lor, să-şi apere nu numai teritoriul ţării, dar şi pe oamenii ei, nu doar să alunge, dar şi să împuţineze numărul asasinilor strânşi armată, şi nu armata unei ţări, ci aceea mânată de o poftă neînfrântă de cucerire - asasini care, dacă ar fi rămas în viaţă, se regrupau şi veneau din nou să atace. Deosebirea aceasta e, între oastea de ţară a voievozilor noştri, care lupta să oprească valul mercenar şi ieniceresc, - şi oastea aceasta, lipsită de orice credinţă şi iubire, în afară de cea a crimei, jafului şi stăpânirii samavolnice.

O a doua idee, pe care vrem s-o remarcăm, e că năvalei otomane de oameni înarmaţi până în dinţi, la treapta celei mai înalte tehnici militare a epocii, educaţi să fie nu mulţime, ci corp de şoc ofensiv - ţările noastre trebuiau să le opună tot armate organizate după regulile avansate ale tehnicii de luptă, atât cea din Europa, cât şi cea a invaziei sud-asiate.

Imaginea că oastea voievozilor era a unor ţărani adunaţi în pripă de la plug şi sapă, cu coasele în spate, furci şi ţapine, cu ce mai găseau pe lângă casă, e o imagine falsă, cultivată mai mult pentru sugestiile ei decurgând din basm. Oştile voievozilor români trebuiau să fie echipate cât şi ale adversarilor. Când Eminescu vorbeşte, de exemplu, de „scările de lemn” ale şeilor, trebuie înţeles bine că e vorba de cavaleria uşoară a lui Mircea, la care înlocuirea fierului cu lemnul şi, în continuare, eliminarea grelelor platoşe ale cailor, utilizarea suliţelor în locul săbiilor dădeau iuţeală mişcării de atac, permiteau manevrele rapide ale învăluirii, ţinerea adversarului la distanţă, - toate acestea după caz, după „specialitatea” corpului aruncat de acesta în luptă.

O întreagă strategie şi tactică de epocă învie în aceste pagini, demonstrând şi pregătirile pe care erau obligaţi să le realizeze românii, pentru a putea face faţă navalei sultanilor asupra Europei, şi sacrificiile pe care le cerea un război de apărare, cum era acela pentru care ei se pregăteau. Inspecţia militară cu care se încheie primul volum al romanului lui Vintilă Corbul, când Mehmed II îşi trece în revistă imensa armată pe care o va dezlănţui asupra Constantinopolelui, e tot atât de rău prevestitoare ca şi asasinatul în masă din primele pagini ale romanului. Să ne gândim că aceşti cuceritori, deloc mai puţini şi nici mai osteniţi, sau cu poftele de jaf şi crimă potolite, se îndreptau, după două decenii, asupra Munteniei lui Vlad Ţepeş şi asupra Moldovei lui Ştefan cel Mare. Cititorul să vadă bine în fiecare ienicer pe un expediţionar viitor, într-unul din principate, şi să măsoare ce potenţial trebuia să realizeze. Ţările Române s-au împotrivit acestor mulţimi dezlănţuite, care, vreme de secole, nu au întâlnit alt adversar în stare să-i oprească la porţile Europei, decât pe români. Războiul de apărare nu era numai o hărţuială de retragere, cu incursiuni răzleţe, cu otrăvirea fântânilor, ascunderea vitelor şi recoltelor şi părăsirea satelor în cale; şi acestea însemnau prăpăd, căci reprezentau sute de kilometri parcurşi de convoiul năvălitor, prin trupul ţării, pe drumuri umblate şi prin sate, pe văi şi râuri, unde erau aşezările omeneşti, ca să aibă oastea străină unde-şi adăposti comandanţii, când venea de exemplu însuşi sultanul cu suitele lui nesfârşite; dar un asemenea război presupunea obligatoriu şi o luptă - ca