Când Vintilă Corbul desfăşoară larg tabloul cancelariilor europene, ale „marilor puteri” din epocă, prinse în tot felul de combinaţii politice, şi chiar al Constantinopolelui, care era înconjurat de otomani, dar dădea mai mare atenţie rivalităţilor interne decât primejdiei din afara zidurilor cetăţii - el face aceasta şi pentru ca să se vadă cum, prin opoziţie, în ţările noastre aveau loc cele mai lungi domnii din istoria lor: a lui Mircea de 32 de ani, tot de 32 ani a lui Alexandru cel Bun, de 47 ani a lui Ştefan - exemple strălucite de dorinţă a stabilităţii, a întăririi interne şi a politicii externe dibace, pentru a se putea asigura potenţialul economic, militar şi uman al ripostei - al apărării.

De aceea, Vintilă Corbul prezintă curţile regeşti şi domneşti, aşadar treptele supreme de guvernământ, la acelaşi nivel de strălucire, de forţă, de capacitate administrativă şi diplomatică, la noi ca în Europa. Tot astfel şi armata; şi modul de a gândi treburile de stat, de a se comporta, de a vorbi. În genere autorul nu şi-a pus problema sugerării unui suflu arhaic de limbaj, el a mers numai în direcţia realizării culorii locale prin descrieri de peisaj, fapte concrete de epocă, portretistică şi pictura costumelor, interioarelor etc. - toate în termenii şi cu înfăţişarea din timpul respectiv. Ca atare, în nomenclatura geografică, în desemnarea rangurilor politice, administrative, militare etc., autorul a consultat atlase şi crestomaţii, reproducând numele din hărţi şi texte de epocă, din cronici şi documente, enciclopedii şi dicţionare, pornind numai de la etimologiile atestate istoric şi aparţinând epocii şi locurilor.

Exista însă o dificultate pe care autorul a rezolvat-o într-un chip original şi căutând o soluţie modernă. În acest cadru şi în aceeaşi măsură şi-a pus el problema limbii pe care să o utilizeze, în relatările proprii, în vorbirea personajelor sale. Tradiţia cronicărească, ridicată la mare înălţime de Sadoveanu, instituise în ultimele trei sferturi de veac, la noi, ca pe o regulă, expresia de tipar asemănător cu al basmului popular cu a letopiseţelor. Dar voievozii şi demnitarii români erau cărturari întru nimic mai prejos de reprezentanţii echivalenţi ai Europei, decât corpul de trimişi acreditaţi pe lângă sultanii turci. Aceştia gândeau şi se exprimau în termenii epocii lor, care dădea cărturari de marcă, într-o limbă care, în epocă, era modernă: cea latină. Faţă de această expresie, mai era oare suficientă pronunţia cu mireasmă şi culoare moldovenească - aceasta devenită tradiţională cronicilor - şi cu inflexiuni ţărăneşti, derivate din folclor?

Vintilă Corbul a plecat de la un atare raţionament. E o certitudine că în secolele XIV-XV limba cancelariilor, cea diplomatică, era în principal cea latină, astfel că neologismul de provenienţă franceză - derivat, la origine, din latină - răspunde în principiu deplin cerinţei de a sugera atmosfera cancelariilor şi de a fi instrumentul comunicării oficiale. Cum acţiunea romanului se poartă la nivele politice şi intelectuale ridicate (generali, miniştri, diplomaţi etc.) e logic ca sugestia principală urmărită să fie cea de intelectualitate, de cultură, nu de vorbire populară arhaică, având iz bisericesc sau cronicăresc. Problema a înţeles-o cam în acelaşi fel şi Camil Petrescu în romanul Un om între oameni; Vintilă Corbul a dus-o în toate implicaţiile ei, utilizând un limbaj intelectual cu totul modern.

Pe de altă parte, şi-a spus autorul, limba română a început a primi multe elemente de nomenclatură slavă - nomenclatură, de asemenea modernă a epocii, oficială, diplomatică, de cancelarie, militară - abia atunci când statul moscovit şi-a extins raporturile politice spre est, deci cam odată cu vremea lui Ştefan cel Mare; până atunci brâul tătărăsc din Ucraina, de la mare până spre Polonia, făcea să fie slabe - la nivel cultural oficial - relaţiile de limbă, lăsând în schimb drum liber, în această epocă, influenţelor latine în domeniul oficial-politic şi cultural, venite din sud şi chiar din ţări slave ca Polonia, Moravia, Boemia, unde limba cărturarilor şi limba oficiilor de stat era tot cea latină, ca în toată Europa. În orice caz, neologismele de origine latină, cu atestări în cronicile franceze, germane, italiene etc. - scrise şi acestea în limba latină -, frecventate în secolele XIV-XV, se pot justifica cel puţin tot atât cât termenii de sursă slavă, proveniţi din cronici şi texte bisericeşti - care sunt toate ulterioare momentului 1453, când se încheie acest prim volum din ciclul epic Căderea Constantinopolelui.

În plus, utilizând o nomenclatură predominant latină, autorul urmăreşte să contribuie şi pe această cale la o integrare europeană a Ţărilor Române - cea mai firească pentru secolele XIV-XV - degajarea lor dintr-un climat arhaic, de aparentă înapoiere, într-o epocă în care Muntenia şi Moldova erau singurele capabile să se opună militar, cu succese răsunătoare, celei mai mari puteri militare din acel moment. Pentru perioada 1390-1453, când e plasată epica romanului, noi nu avem atestări de limbă românească scrisă, astfel că, în lipsa lor, o carte literară îşi poate permite să inoveze într-un sens care duce la concluzia europenismului şi civilizaţiei moderne la nivelul epocii. Aceasta e a treia chestiune pe care am dorit să o supunem cititorului. Iar ultima e una cu privire la documentaţie, la cadrul istoric şi la informaţie.

S-a precizat mai sus că nomenclatura, geografia toată a romanului, e cea din acte şi hărţi de epocă. Adăugăm că studiile de specialitate, străine şi româneşti, consultate de autor, sunt în număr apreciabil. Lucrul îşi are importanţa sa. Literatura lui Vintilă Corbul urmăreşte şi o exactă desfăşurare a istoriei reale, în cadrul căreia fantezia sa umple cu materia faptelor şi oamenilor - în spiritul ei - o istorie care, altfel, ar pluti tot în abstracţii. Ca şi în ciclurile sale precedente - Dinastia Sunderland-Beauclair (vol. I-III) şi Păsări de pradă (vol. I-II), ambele apărute în curs de cinci ani, între 1966 şi 1971, dar consacrate Europei occidentale şi marilor ei convulsii politice şi social-economice, dinainte de Napoleon, până după căderea lui - Vintilă Corbul îşi construieşte cu o exactitate de om de ştiinţă panoramele istorice, în care apoi literatul face să trăiască