aievea oamenii reali şi acei reconstituiţi sau creaţi de imaginaţia sa. Istoria din cărţile sale e reală;: problemele claselor, categoriilor sociale, statelor sunt autentice; închipuită e viaţa de fiece zi a oamenilor, luaţi ca indivizi,  închipuite sunt sentimentele lor, vorbirea, îmbrăcămintea fiecăruia din ei - dar şi acestea sunt în deplină concordanţă cu istoria. Specia de roman istoric pe care autorul o cultivă e cea caracterizată de respectul integral faţă de stadiul de azi al interpretării istoriei şi faţă de realitatea vie a istoriei de odinioară.

În literatura lui Vintilă Corbul, inaugurată în 1938 în revistele Universul Literar şi Adevărul literar şi artistic, apoi marcată de romanele Babel-Palace (1939) şi Sclavii pământului (1945), se remarca imensa capacitate de invenţie epică a autorului, de creare a unei multitudini de personaje, destine, profiluri umane, încrucişarea excepţională de traiectorii literare. Această disponibilitate de povestitor-inventator, fantezia disciplinată realist şi le-a pus în slujba evocării istoriei - nu în povestiri, ci în romane cu un predominant caracter documentar, o specie aparte, în care istoria, înviată din documente şi cu ajutorul lor, în spiritul lor, lunecă în literatură, prin simplul fapt că e viaţă, Cititorul e uimit şi cucerit de aparenta fantezie. De fapt e în faţa istoriei înviate! Chiar acolo unde epica literară pare a se destrăma în episoade neesenţiale sub raport estetic, lectura e atracţioasă, chiar acolo, şi instructivă, datorită mişcării vii a istoriei reale. Ca în filmele documentare; ca în muzee şi expoziţii; ca în vechi oraşe care păstrează aidoma urmele civilizaţiilor de demult. Perioada modernă a adus activ la ordinea zilei o atare literatură şi a atestat calitatea estetică a speciei.

Cititorul romanului Căderea Constantinopolelui are prilejul să verifice el însuşi toate afirmaţiile de mai sus. Rândurile de faţă au vrut numai să-i solicite atenţia, pentru a avea în vedere, în timpul lecturii, problemele amintite. Aproape, am spune, că pentru a-l îndemna să nu se lase tot timpul copleşit de atracţiile şi emoţia istoriei înviate în faţa ochilor săi, ci să accepte cu luciditate adevărul de aici, delimitându-l de fanteziile altor lecturi, integrând aici ficţiunea cu realitatea, mai cu seamă în ce priveşte Ţările Române şi locul lor în istoria Europei.

Căci, pentru Ţările Române, istoria exactă, reconstituită strict, este mai frumoasă, mai emoţionantă, mai plină de putere în a ne însufleţi şi a ne da încredere, decât orice fantezie.

Mihai Gafiţa

Definesc Europa - ansamblul ţărilor moştenitoare ale culturii elenice. Rene Grousset

Cucerirea Constantinopolelui de către turci în mai 1453 a fost unul dintre cele mai însemnate evenimente din istoria omenirii. A influenţat prodigios destinele Europei. A înscăunat supremaţia turcilor în Orient timp de mai multe secole şi a avut semnificaţia unei catastrofe supreme pentru lumea elenică.

Gustave Schlumberger

E lucru lămurit că din partea creştinilor din alte ţări nu s-a făcut nimic... când sultanul a pornit asupra Constantinopolelui.

Giorgios Sphrantzes

(Căderea Constantinopolelui)... cea mai mare nenorocire din câte s-au întâmplat în lume, pe toate le întrece prin suferinţă.

Laonicos Chalcocondyles

Tiranul (Mehmed al 11-lea) l-a întrebat pe marele amiral (Notaras): „Spune-mi adevărat dacă acesta este capul împăratului tău”. Atunci, uitându-se bine la el, (Notaras) a răspuns: „Al lui este, doamne”. Şi l~au văzut şi alţii şi l-au cunoscut. Atunci au pironit capul pe coloana din piaţa Augusteon şi acolo a rămas până seara. După aceea, jupuindu-i pielea, a împăiat-o şi a trimis-o peste tot locul, arătând-o domnului perşilor şi al arabilor şi altor turci ca semn al biruinţei.

Ducas

Bizanţul a fost Roma cea nouă.

Sir Galahad

Trebuie să restabilim în drepturile sale şi în toată amploarea ei una din cele mai mari civilizaţii ale lumii, civilizaţia bizantină.

Nicolae Iorga

Ziua de 29 mai 1453 înseamnă o cotitură a istoriei. Steven Ruciman

Bizanţul a protejat şi educat naţiunile occidentale, care l-au răsplătit doar cu ingratitudine. Auguste Bailly

SE ADUNĂ NORII

1396-1404

Securea călăului descrise un arc de cerc, sclipind în soare, şi se abătu bufnind sec peste grumazul omului cu obrazul lipit de butuc. Vertebrele cervicale plesniră, măduva şirei spinării se înfrăţi cu sfărâmăturile de oase, esofagul, glanda tiroidă, muşchii gâtului fură secţionaţi într-o frântură de secundă, iar din venele jugulare, deschise de tăişul securii, ţâşniră minuscule fântâni arteziene de sânge, sub pulsaţiile frenetice ale inimii care încă mai bătea. Capul desprins de grumaz se rostogoli pe podeaua eşafodului, sărutând cu buze inerte scândurile împurpurate. Trupul înveşmântat în zale se prăvăli la picioarele călăului, contorsionându-se spasmodic. Treptat, zvârcolelile-i încetară.

Sus de tot, în înălţimile albastre ale văzduhului, se roteau stoluri cernite de corbi.

Călăul apucă de păr capul decapitatului şi-l ridică în aer, spre a fi văzut de împăratul împăraţilor, de Regele Regilor. de Sultanul Sultanilor, Prea Măritul Padişah Baiazid I-ul, poreclit Ildirim, „Fulgerul”.

De pe estrada sa, învăluită în covoare nestemate de Buhara şi de Şiraz, de Ispahan şi Belucistan, sultanul privi o clipă capul însângerat, apoi ridică încet mâna dreaptă, împodobită cu inele grele de aur, încrustate cu smaragde şi rubine

Cele două ajutoare ale călăului apucară de umeri şi de picioare leşul decapitatului şi-l aruncară peste alte zeci de leşuri decapitate, înveşmântate în zale maculate de sânge. Movila aceasta de ghiauri văduviţi de capete creştea în dreapta eşafodului; în curând avea să-l întreacă în înălţime. Călăul se mai uită o dată la ţeasta pe care o ţinea suspendată în aer, apoi o zvârli cu dispreţ peste movila de ţeste - din care se scursese tot sângele - aruncate de cealaltă parte a platformei.

Tobele mânuite de soldaţii din fanfara militară a sultanului răpăiră ca o grindină.

Din rândurile celor optzeci de cavaleri creştini prizonieri, care aşteptau cu mâinile legate la spate să li se reteze capul, se mai desprinse unul. Cu fruntea sus, cu pieptul scos înainte, mândru ca la paradă, se îndreptă călcând apăsat spre scara îngustă a eşafodului. Când puse piciorul pe prima treaptă, văzu dedesubtul platformei înalte picături de sânge prelingându-se printre scândurile groase, negeluite. În curând şi sângele lui avea să curgă. Dar nu pe câmpul de bătălie, aşa cum i se cuvine unui cavaler, ci pe butuc, asemenea nelegiuiţilor condamnaţi la moarte pentru a-şi ispăşi crimele. Dar aşa voise padişahul. Cavalerul urcă treptele. Un vânticel cu parfum de iasomie îi răcori fruntea