şi i se jucă o clipă prin inelele părului lăsat pe umeri. Când ajunse în faţa călăului, se opri, îi privi ţeasta rotundă, rasă, lucie ca o bilă de fildeş, ochii mici, nasul turtit, fălcile puternice, buzele groase, umerii laţi şi braţele atât de vânjoase, încât ar fi doborât cu uşurinţă un taur. Călăul se sprijinea cu mâinile de căpătâiul cozii securii, proptită în pământ ca un toiag de arhiereu. Era ostenit fiindcă scurtase cu un cap o sută douăzeci de cavaleri francezi, germani şi burgunzi. Dar nu lăsa să i se citească pe chip oboseala, fiindcă se afla de faţă însuşi padişahul şi-i admira desigur destoinicia şi iuţeala cu care trimitea în imperiul morţilor pe aceşti ghiauri nelegiuiţi.

Călăul padişahului era un aristocrat printre cei de o seamă cu el. Numai lui i se încredinţa descăpăţânarea oamenilor cu vază, fie ei înalţi demnitari turci sau prizonieri creştini cu sânge aşa-zis nobil. Celorlalţi călăi - căci erau o armată întreagă - li se încredinţase uciderea a trei mii de militari creştini, toţi oameni de rând, căzuţi în captivitatea invincibilului sultan Baiazid. Aceşti trei mii de inşi erau ultimele resturi ale unei armate mândre, care venise să îşi încerce puterile cu oştile Fulgerului.

Cavalerul contemplă pentru ultima dată cerul, care-i hrănise visurile, şi pământul, în sânul căruia avea în curând să se întoarcă. Rosti o rugăciune scurtă, apoi îngenunche, lăsându-şi obrazul nebărbierit pe butucul lipicios de atâta sânge. Călăul nu-l zori. Nu-şi grăbea niciodată victimele. Le lăsa să-şi scalde pentru ultima oară ochii în lumina soarelui. Această îngăduinţă ascundea şi o umbră de cruzime rafinată. Le permitea să admire lumea pe care aveau să o părăsească.

Călăul şterse cu cochetărie sângele de pe secure. Metalul dătător de moarte trebuia să fie neîntinat, altfel n-ar mai fi strălucit împrumutând lumină din văpaia soarelui. Ridică securea, apoi, cu o încordare a muşchilor, o coborî fulgerător, îndeplinindu-şi cu aceeaşi măiestrie sarcina.

Apucă de păr capul retezat şi îl arătă sultanului, potrivit datinii. Deodată privirea călăului se întunecă. Padişahul, stăpânul său, se uita în altă parte...

Baiazid Ildirim se plictisise. Văzuse atâtea capete căzând, încât spectacolul acesta nu-i mai trezea interesul. Asista însă la execuţiile mărimilor, fiindcă aşa impuneau ceremonialul şi tradiţia. Sângele duşmanilor căzuţi dădea puteri musulmanilor drept-credincioşi. Padişahul nu mai avea însă nevoie de acest întăritor. Setea de putere, setea de luptă, setea de sânge îşi aveau obârşia în propria lui fire. Nu-i trebuiau îndemnuri din afară spre a ucide, spre a-şi nimici duşmanii, spre a purta mai departe steagul verde al Profetului.

Ceremonia acestor execuţii în masă avea să mai dureze ore întregi. „Meseria” lui de împărat îi impunea să asiste cu răbdare la asemenea corvezi, chiar dacă nu îi mai făceau plăcere. Privirile lui se plimbară cu încetineală asupra celor trei sute de mii de ostaşi ai săi, dispuşi într-un careu cu laturi de mai bine de un kilometru. Veşmintele lor bogate străluceau în soare. Toţi erau mândri şi frumoşi. Inima lui se încălzi. Un zâmbet îi lumină faţa gălbuie, cu pomeţi proeminenţi şi nas încovoiat, ascuţit. Ochii, umbriţi de sprâncene groase, scăpărau ca nişte tăciuni aprinşi.

Era mândru fiindcă îşi purta armatele din victorie în victorie. Paşalele sale, nevrednice uneori de încrederea pe care le-o acorda, pierdeau câte o luptă. Dar el intervenea în ultimul moment şi câştiga războiul. Se ştia invincibil. Allah şi Mahomed, profetul său, îl aleseseră, încredinţându-i nobila misiune de a extinde fruntariile Islamului până la marginile lumii şi Baiazid era hotărât să nu le înşele încrederea. Armatele lui cotropiseră Serbia, anexaseră Bulgaria, pătrunseseră adânc pe teritoriul anticei Elade, străbătuseră istorica trecătoare de la Termopile, subjugaseră Bosnia, iar vârfurile lor trecuseră Dunărea, înfigându-se ca un pinten în trupul principatului valahilor. În Asia cuceriseră în cursul câtorva campanii fulger mai toate emiratele turceşti crescute ca ciupercile pe ruinele Imperiului Bizantin, impunându-i autoritatea asupra Anatoliei până în munţii Taurus, până la poalele masivului Armeniei şi până la lanţul pontic. Se gândise apoi să îşi încununeze opera luând cu asalt Constantinopolele. Dar tocmai când armatele lui asediau capitala străvechiului Bizanţ, ghiaurii de la soare-apune porniseră cu armatele lor împotriva Imperiului

Otoman; în nebuneasca lor iluzie, îşi închipuiseră că vor reuşi să pună stavilă revărsării musulmanilor asupra Europei. După câteva succese efemere, trebuiseră să facă faţă ienicerilor săi. El, Baiazid, ridicase asediul Constantinopolelui spre a ieşi în întâmpinarea cavalerilor înveşmântaţi în fier. Chipul sultanului se schimonosi într-un fel de zâmbet în care cruzimea şi triumful se îmbinau cu exaltarea mistică. Carapacele de fier ale cavalerilor de la soare-apune se zdrobiseră de piepturile goale ale războinicilor turci, oţeliţi însă de binecuvântarea lui Mahomed.

Necredincioşii, cosiţi ca firele de iarbă, muşcaseră ţărâna călcată de tălpile neînvinşilor osmanlâi, înainte de a-şi da sfârşitul. Iar cei care scăpaseră cu viaţă, fiindcă destinul hotărâse a le întârzia cu câteva ore sfârşitul, se înfrăţeau acum prin moartea dată de securea călăului cu camarazii lor care pieriseră pe câmpul de bătălie.

Privirile sultanului alunecară piezişe asupra grupului de căpetenii creştine, orânduite în stânga estradei sale. Erau douăzeci şi patru la număr. Numai aceşti douăzeci şi patru de inşi aveau să supravieţuiască miilor de prizonieri pe care călăii sultanului îi expediau acum în împărăţia umbrelor. Aşa hotărâse padişahul. Iar hotărârile lui erau sacrosancte.

Pleoapele sale păreau să se lase grele asupra ochilor obosiţi. Cei care nu-l cunoşteau ar fi fost ispitiţi să creadă că sultanul dormita. Era însă mai treaz, mai lucid ca niciodată; îşi savurase un timp victoria, delectându-se cu supliciul ghiaurilor. Apoi fuiorul minţii sale prinsese să toarcă rapid firul gândurilor. Uciderea în masă a prizonierilor era o cruzime inutilă?... Nu! Era un act politic cu o semnificaţie precisă. Căpeteniile lumii occidentale erau înştiinţate pe această cale că sultanul Baiazid le arunca mănuşa şi că gestul lui echivala cu o provocare adresată întregii creştinătăţi. Nu trimisese el un mesaj plin de sfidare regelui Sigismund al Ungariei, prin care îl prevenea că, după cotropirea pustei maghiare, nu se va opri decât la Roma, unde va transforma altarul bisericii San Pietro în iesle pentru cai? Rupea toate punţile fiindcă nu se temea de nimeni şi de nimic.

Privirile lui Baiazid întârziară