câteva clipe asupra tânărului în armură aurită, care avusese prezumţia de a se intitula şef al corpului expediţionar francez. Acum acesta stătea cu mâinile prinse în lanţuri şi se uita cutremurat de milă şi de spaimă la descăpăţânarea oştenilor săi, pe care-i mânase la dezastru. Cum îl chema? Ah, da! Jean, conte de Nevers!... Sultanul îşi aminti numele pe care i-l repetaseră interpreţii săi latini. Jean de Nevers! Ciudate nume mai au şi francezii aceştia! Greu de ţinut minte... I se spusese că Jean de Nevers era fiul unui mare şi puternic senior, ducele de Bourgogne, şi că regele Franţei, Charles al VI-lea, îi era unchi. Acum, acest vlăstar regesc se afla la cheremul sultanului. Era destul ca el, Baiazid, să schiţeze un gest, şi capul trufaşului şef al ostaşilor francezi s-ar rostogoli pe eşafod. Îi acordase viaţa nu fiindcă i-ar fi fost milă de tinereţea lui. Avea însă nevoie de aur, de mult aur. Şi regalele rude ale tânărului cu nume atât de complicat se vor da peste cap spre a procura preţul de răscumpărare. Ceilalţi douăzeci şi trei de prizonieri cărora padişahul le îngăduise să împărtăşească soarta şefului lor erau de asemenea nobili cu situaţii strălucite acolo, în Occident. Unul era conetabil. Altul, amiral. Conţii d'Eu şi de la Marche, baronul de Coucy, Guy de la Tremoille, Henri de Bar... Pe aceştia reuşise să-i ţină minte. Pe ceilalţi nu se mai obosea să-i memoreze. Demnitarii săi vor avea grijă să negocieze răscumpărarea acestor creştini nevolnici.

Sultanul le acordase viaţa, dar nu şi onorurile cuvenite unor învinşi. Până în clipa eliberării vor fi supuşi unui regim penitenciar cu nimic deosebit de al întemniţaţilor de rând. Nu li se va face nici o concesie.

Vor zăcea în lanţuri, pe paie, în răceala umedă şi pestilenţială a celulelor subterane. Când se vor înapoia acasă - dacă vor mai apuca să se înapoieze - să istorisească, plini de spaimă, ce soartă cumplită îi aşteaptă pe nenorociţii care cutează să înfrunte pe marele Baiazid Ildirim.

Jean de Nevers stătea drept ca o lumânare. Nici un muşchi de pe chipul lui nu se clintea.

„Are curaj, câinele! cugetă sultanul, în vreme ce îl privea pe sub streaşină stufoasă a sprâncenelor. Are curaj, dar n-o să-l mai ţină mult!”

Imobilitatea tânărului francez avea o explicaţie. Ştia că sultanul îl priveşte şi se comporta ca un viteaz pe care nimic nu-l înspăimântă. Dar acest calm de faţadă ascundea o mistuitoare agitaţie lăuntrică. Moartea ostaşilor săi, la care asista neputincios, îl copleşea. Priveliştea acestor oameni cărora le zburau pe rând capetele îl năucise. Pe deasupra, îl mai chinuia şi căldura. Deşi era către sfârşitul lui septembrie, soarele, aninat de bolta unui văzduh albastru, fără strop de nor, frigea ca în toiul verii, încingându-i armura. Simţea că se sufocă. Transpiraţia i se scurgea gârlă pe trupu-i înfierbântat. Cămaşa udă i se lipise de pielea iritată. Se uita cu coada ochiului la celelalte căpetenii ale corpului expediţionar francez, care-i împărtăşeau acum destinul. Sânge închegat, amestecat cu ţărână, le mânjea armurile scofâlcite de loviturile primite în timpul bătăliei. Toţi erau abătuţi şi stăteau cu privirile aţintite în pământ. Lângă el se afla bătrânul baron de Coucy. Îi simţea mai degrabă prezenţa, fiindcă nu îndrăznea să-l privească în ochi. Dacă ar fi dat ascultare poveţelor baronului şi ale Voievodului Valahiei, alta ar fi fost acum soarta lor.

Îi revenea în minte, cu dureroasă acuitate, ospăţul acela plin de veselie din cortul regelui Ungariei. Sărbătoreau căderea Vidinului, a cărui garnizoană turcă se predase după câteva zile de asediu. Ofiţerii vârstnici şi cu experienţă nu făcuseră mult caz de această ispravă militară, pe care o socoteau de minimă importanţă. Apărătorii turci fuseseră puţini la număr, iar rezistenţa lor, mediocră. Tinerii cruciaţi, care-şi făcuseră cu acel prilej botezul focului, se ambalaseră, lăsându-se cuprinşi de o adevărată isterie războinică. Acolo, în preajma fortăreţei, regele Sigismund îl armase cavaler pe Jean de Nevers. Stindardele fâlfâiau în vânt. Lăncile ridicate la verticală aveau aspectul unor uriaşe perii cu fire de fier. Armurile şi zalele scânteiau orbitor în soare. Printre tineri - majoritatea cruciaţilor abia dacă depăşiseră 20 de ani - domnea un entuziasm indescriptibil. Câteva zile mai târziu, cinci sute de călăreţi francezi - avangarda corpului expediţionar aliat - luaseră cu asalt Rahova, localitate fortificată, apărată de o garnizoană turcă ceva mai puternică. Osmanlâii căzuţi în captivitate fuseseră executaţi din porunca regelui Ungariei...

Expediţia începea sub cele mai frumoase auspicii. Optimiştii pretindeau că operaţiile militare se vor reduce la o încântătoare promenadă, care se va încheia cu căderea Adrianopolelui, capitala europeană a Imperiului Otoman. Jean de Nevers se şi vedea înapoindu-se la Paris, având fruntea încununată cu lauri, asemenea căpeteniilor militare romane, care-şi sărbătoreau triumful după ce zădărniceau incursiunile barbarilor puşi pe cuceriri şi pe jaf.

Ajunseseră apoi sub zidurile Nicopolelui, împrejmuit de un puternic sistem de fortificaţii. Iscoadele trimise înainte aduseseră veşti importante. Garnizoana turcă, alcătuită din zece mii de oameni, se afla sub comanda lui Dagan Bey, un bătrân, dar foarte experimentat militar. Regele Sigismund convocase în cortul său pe căpeteniile corpurilor expediţionare străine, constituite din francezi, români, bavarezi şi teutoni. Acolo hotărâseră să ia cu asalt Nicopolele, a cărui captură ar fi creat o fisură primejdioasă în sistemul de poziţii înaintate ale turcilor. O armată otomană de douăzeci de mii de oameni, trimisă spre a despresura oraşul asediat, fusese surprinsă de baronul de Coucy, un foarte talentat tactician, care, folosindu-se de numai cinci sute de călăreţi francezi, reuşise să cadă în spatele inamicului şi să-l pună pe fugă. Leşurile a peste cincisprezece mii de turci rămăseseră pe câmpul de bătălie. Succesul acesta remarcabil stârnise un entuziasm delirant printre tinerii cruciaţi. Banchetele se ţineau lanţ, sărbătorind cu anticipaţie o victorie pe care toţi o socoteau sigură. Jean de Nevers încercase în acele zile frigurile plăcute ale luptătorului angajat în înfruntarea cu inamicul.

Dar asediul, care, potrivit concepţiilor lui Sigismund şi ale generalilor săi, ar fi trebuit să dureze maximum cinci zile, se prelungise peste două săptămâni. Garnizoana turcă rezistase cu succes asalturilor repetate ale aliaţilor. Spre a evita o pierdere inutilă de oameni, regele