Cavalerii cruciaţi o ţineau în acel timp numai în petreceri. Expediţia îmbrăcase aspectul unei excursii militare. Comandanţii trupelor aliate priveau cu linişte şi încredere viitorul, fiindcă, potrivit informaţiilor obţinute, sultanul se războia undeva prin Asia Mică.

Într-o zi scăldată într-un soare torid, cavalerii se ospătau în corturile lor, când iscoadele aduseseră o veste uluitoare. O armată turcă, numărând peste patru sute de mii de oameni, se apropia în marş forţat de Nicopole. Avangărzile inamice ajunseseră la cinci leghe de oraş.

Cruciaţii încercaseră o surpriză penibilă. Cavalerii, îngreunaţi de ospăţul copios şi ameţiţi de vinurile tari, consumate fără măsură, se ridicaseră repede de la mesele lor şi îşi îmbrăcaseră armurile. În tabăra creştină se dăduse alarma. Regele Sigismund convocase în cortul său pe căpeteniile corpurilor expediţionare. Mircea Voievod, Domnul Valahiei, căruia i se dăduse cel dintâi cuvântul, propusese cu glasul lui molcom, dar hotărât, de om cu experienţă şi stăpân pe sine, să i se încredinţeze avangarda armatelor aliate, astfel încât românii să angajeze lupta cu unităţile de infanterie ale inamicului. Cavaleria grea, alcătuită din francezi, avea să intervină în acţiune abia după ce ienicerii turci - trupele de elită ale sultanului - vor trece la atac. Baronul de Coucy şi amiralul de Vienne se raliaseră opiniei domnului român, dar conetabilul conte d'Eu, mareşalul Boucicault şi Guy de la Tremoille, susţinuţi de cavalerii francezi tineri, pretinseseră să deschidă lupta cu o şarjă de cavalerie, menită să zdrobească forţele otomane. Trupele româneşti şi ungare vor interveni doar spre a curăţa terenul de ultimele elemente turceşti care vor supravieţui impetuosului atac al cavaleriei grele.

Jean de Nevers ascultase discuţia aprinsă, cumpănind, pro şi contra, argumentele aruncate în balanţă de cele două tabere; în calitatea lui de comandant nominal al corpului expediţionar francez, îi revenea sarcina să se pronunţe ultimul. În cele din urmă, impetuozitatea tinereţii învinsese înţelepciunea prudenţei. Se raliase părerii conetabilului şi a mareşalului Boucicault.

Regele Ungariei, comandantul suprem al armatelor aliate, sprijinise părerile lui Vodă Mircea şi ale vârstnicilor cavaleri francezi, în frunte cu baronul de Coucy. Jean de Nevers, făcându-se interpretul opiniei potrivnice, ameninţase că se va retrage, împreună cu întreaga cavalerie franceză, dacă nu va fi acceptat punctul său de vedere. Regelui Sigismund nu-i rămăsese decât să se supună ultimatumului...

Acum, când Jean de Nevers asista la descăpăţânarea cavalerilor săi, ruşinea şi ciuda îi învăpăiau obrajii şi îi îngreunau ca o piatră sufletul. Dând dovadă de uşurinţă, de înfumurare, determinase răsturnarea situaţiei în defavoarea aliaţilor.

Nu-şi ierta lipsa de discernământ şi nebuneasca trufie. După ce armatele creştine se orânduiseră în dispozitiv de bătălie, el, Jean de Nevers, ridicase sabia, dând semnalul dezlănţuirii şarjei cavaleriei grele. Ostaşii turci, mulţi ca nisipul mărilor, stăteau neclintiţi, împânzind zarea. Formaţiile lor impecabile, încununate de stindardele Islamului, aşteptau şocul cu un calm impresionant.

Cavaleria grea a francezilor se urnise asemenea unui uriaş val, destinat să înlăture orice obstacol. Ropotul potopitor al copitelor făcea să se cutremure pământul, ca şi când un tunet asurzitor s-ar fi rostogolit peste câmpia cu ondulaţii largi. Suliţele, plecate la orizontală, ţinteau cu vârfurile lor piepturile ostaşilor turci din prima linie. Masa uriaşă de fier se deplasa în galopul cailor, apropiindu-se de zidul uman al osmanlâilor. Sunetele ascuţite ale trompetelor spintecau văzduhul.

Ciocnirea dintre puhoiul de călăreţi înveşmântaţi în fier şi prima linie a infanteriei turceşti fusese cumplită. În iureşul ei impetuos, şarja trecuse peste trupurile soldaţilor vrăjmaşi, zdrobindu-le ca pe nişte jucării. A doua linie de infanterişti turci avusese aceeaşi soartă. Călăreţii francezi înaintau, cuprinşi de un adevărat delir. Părea că nimic nu le va mai putea stăvili avântul.

„Vive Saint Denis! Vive Saint Denis et Saint Georges! Tue! Tue! Tue!” strigau cavalerii înveşmântaţi în fier, în vreme ce braţele lor, înarmate cu săbii grele şi cu lăncii lungi, ucigaşe, împrăştiau moartea în dreapta şi în stânga.

Deodată, în drumul lor se ridicase o barieră neprevăzută: un val de ţepuşe paralele, implantate oblic în pământ, astfel ca vârfurile lor să se înfigă în pieptul cailor. Puhoiul călăreţilor nu mai putea fi oprit. Chiar dacă cei din prima linie ar fi încercat să facă stânga împrejur, i-ar fi împins din spate escadroanele din urmă. Impactul dintre cai şi rândul de ţepuşe a fost îngrozitor. Vârfurile ascuţite li se împlântau în piept sau în pântece, sfâşiindu-le pielea, pătrunzând adânc în măruntaie, spintecându-le, încurcându-se în intestine. Cavalerii, aruncaţi din şa din cauza violenţei şocului, se rostogoleau în iarbă, dincolo de bariera de ţepuşe. Un rând de cai, alt rând şi încă unul se înţepeniră în ţepuşele dătătoare de moarte. Escadroanele din urmă trecură însă peste această cumplită barieră şi se avântară mai departe, călcând sub copite trupurile cavalerilor prăvăliţi. Potcoavele se loveau de armurile căzuţilor, scoţând scântei. Sub presiunea uriaşă, pieptarele de fier se scofâlceau, strivind cărnuri, zdrobind coaste, amestecând frânturile de oase cu bronhiile gingaşe ale plămânilor, transformând totul într-o masă moale, însângerată.

Şarja continua cu impetuozitate, doborând zid, după zid de infanterişti turci. Dar această irezistibilă cursă a morţii cerea sacrificii. Mulţi francezi se prăbuşiseră seceraţi de bariera ţepuşelor, alţii se rostogoleau loviţi de ghioagele, iataganele, suliţele şi securile pedeştrilor osmanlâi.

Avalanşa francezilor întâlni primele elemente de cavalerie vrăjmaşe. Luptele între călăreţi se încinseră furioase. Năvala cruciaţilor era însă atât de impetuoasă, încât cavaleria turcă intră în curând în derută. Cavalerii Soarelui Apune învinseseră pe călăreţii Soarelui Răsare, încurajaţi de această suită de succese cruciaţii se avântaseră în urmărirea fugarilor. Erau încredinţaţi că vor ajunge la corturile sultanului, pe care-l vor trage în ţeapa lăncilor.

În clipa aceea se produsese catastrofa. Cavalerii francezi măturaseră ultimele elemente ale cavaleriei inamice, când în faţa lor apăru alt zid. Zidul ienicerilor! Cei mai vajnici ostaşi ai padişahului! Ienicerii nu ştiau ce înseamnă înfrângerea. Pentru ei nu exista decât alternativa victorie sau moarte!

Zecile de mii de ieniceri, orânduiţi într-o imensă potcoavă, cu laturile întinse ca nişte braţe asupra flancurilor cavaleriei franceze, se strânseseră într-un vast cerc, prinzând-o la mijloc, ca într-un cleşte. Cruciaţii se văzuseră deodată înconjuraţi de un zid de fier alcătuit din zeci de mii de lănci aţintite spre ei.

Caii, obosiţi de eforturile de până atunci, nu