mai fuseseră în stare să dărâme şi această ultimă barieră. Cercul de fier al ienicerilor se strângea implacabil. Abia atunci înţeleseseră cruciaţii ce mare primejdie îi ameninţa. Mareşalul Boucicault dăduse semnalul de retragere. Dacă nu izbuteau să iasă din încercuire, spre a se înapoia în tabăra aliată, erau pierduţi.

Strădaniile cavalerilor de a-şi concentra forţele şi de a se înfige ca o pană în cercul trupelor de ieniceri, pe care să le disloce şi apoi să le străpungă, s-au dovedit infructuoase. Francezii se băteau acum cu energia disperării. Trebuia să reziste până ce infanteriştii români şi unguri vor reuşi să-i despresoare. Baronul de Coucy şi amiralul de Vienne şi-au dat cei dintâi seama că nu mai exista posibilitate de scăpare. Cavaleria franceză căzuse prosteşte în cursa întinsă cu abilitate de sultan. Cruciaţii se avântaseră imprudent la atac şi acum sufereau consecinţele.

Între timp, cercul ienicerilor se strângea necontenit. Călăreţii aveau la dispoziţie un spaţiu din ce în ce mai restrâns în care să poată manevra. Lupta continua cu îndârjire. Cavalerii erau hotărâţi să îşi vândă scump viaţa. Bătălia se transformase într-un adevărat măcel. Ienicerii cădeau cu zecile, cu sutele, cu miile, păliţi de săbiile, buzduganele şi securile francezilor, dar alţi ieniceri ieşeau ca din pământ.

Erau atât de mulţi, încât păreau să nu se mai sfârşească. Pierderi din ce în ce mai mari înregistrau şi cruciaţii. Eforturile istovitoare depuse până atunci începeau să-şi dea roadele. Philippe, unul dintre cei doi fraţi de Bar, căzu doborât de buzduganul mânuit de un ienicer înalt cât un brad. Sabia lui Guillaume de la Tremoille se înfipse în spinarea ienicerului, dar în acelaşi timp o săgeată îi pătrunse prin deschizătura căştii, înfigându-se în ochi şi străpungând creierul. Cavalerul se prăbuşi din şa, dar piciorul îi rămase prins în scară. Armăsarul, panicat de zgomotul din jur, începu să alerge fără rost, sporind numărul cailor rămaşi fără stăpân, care se avântau încolo şi încoace, îngreunând mişcările călăreţilor. Amiralul de Vienne, care smulsese stindardul francez din mâna unui stegar lovit de moarte, reuşi să-l ţină sus, în vreme ce cu mâna rămasă liberă învârtea cu furie sabia, secerându-şi duşmanii. Vârful unei lănci inamice îi deschise însă armura, pătrunzându-i în pântece. Prins în ţeapă, se răsuci cu cal cu tot, apoi se prăvăli la pământ, laolaltă cu stindardul, care se rostogoli în ţărână. Căzură şi alţi cavaleri, după ce măcelăriseră atâta puzderie de ieniceri, încât picioarele cailor se afundau până la genunchi printre cadavrele calde încă.

Sultanul dăduse poruncă să i se aducă un număr cât mai mare de prizonieri. Ienicerii fanatizaţi se avântau asupra cavalerilor cu armuri mai arătoase, agăţându-se ciucure de caii cărora le retezau tendoanele spre a-i doborî. Cavalerii, imobilizaţi de zeci de braţe vânjoase, încercau zadarnic să se elibereze. Alţi ieniceri foloseau plase pe care le aruncau asupra francezilor izolaţi. Acest fantastic pescuit dădea rezultate. Francezii, prinşi în faldurile plaselor, se zbăteau inutil, până ce turcii îi încleştau, prăvălindu-i de pe cai şi scoţându-i din luptă. Bătălia era virtualmente terminată. Puţinii cruciaţi care mai rămăseseră pe cai formau mici grupuri izolate, asemenea unor insule bătute de valuri.

Jean de Nevers căzuse printre ultimii în mâinile turcilor. Se bătuse cu bravură şi cu un dispreţ faţă de moarte de care numai tinerii sunt în stare. Isprăvile lui, care ar fi trezit admiraţia spectatorilor unui turnir, nu fuseseră de nici un folos pe câmpul de luptă; înţelesese abia atunci că un adevărat conducător de oşti trebuie să fie în primul rând un bun strateg şi numai în al doilea rând un nebiruit în înfruntări de la om la om.

Se lăsase târât într-o aventură nebunească şi pierduse totul. Acum regretele erau tardive. Capetele francezilor cădeau fără oprire. Setea de sânge a sultanului părea să nu se mai potolească. Lui Jean de Nevers i se încrâncena sufletul când vedea trupurile decapitate zvârcolindu-se pe platforma de lemn a eşafodului, asemenea unor păsări cu capul tăiat, care se zbat în ghearele morţii. Venise rândul unui cavaler tânăr, cu plete negre şi cu un început de mustăcioară. Guy de Vitry. Prietenul său de joacă încă din copilărie, împreună savuraseră aventurile minunate ale adolescenţei, împreună dăduseră iama prin domnişoarele de onoare de la Curte, împreună petrecuseră, împreună se perfecţionaseră în mânuirea armelor de tot felul. Acum, el, Jean de Nevers, se despărţea de prietenul său, căruia călăul se pregătea să-i reteze grumazul. Când tânărul Guy de Vitry se urcă pe treptele eşafodului, privirile îi stăruiră câteva clipe asupra vechiului său prieten. Nevers îşi închipui că desluşeşte pe buzele lui umbra unui zâmbet. Cavalerul ridică mâna într-un ultim salut, apoi se îndreptă fără să şovăie spre butucul mânjit de sânge. Când călăul ridică securea, Jean de Nevers închise ochii. Auzi doar bufnitura loviturii care-i descăpăţânase prietenul...

Din înaltul tronului său, sultanul îi surprinsese reacţia întipărită pe chipu-i pustiit de durere şi de regrete. „Lecţia asta are să-i prindă bine, cugetă padişahul. Va avea ce povesti principilor din Apus. Toţi se vor cutremura de puterea mâniei mele.”

Necuprinsă era ura lui împotriva creştinilor. I-ar decapita pe toţi, începând cu Papa de la Roma. Ar curăţa Europa de necredincioşi şi în locul lor ar replanta colonişti turci. Gândurile acestea ţineau încă de domeniul visurilor. Vor veni însă vremuri când sultanii vor defila în fruntea ienicerilor pe străzile Vienei şi ale Cetăţii Eterne, ale Parisului şi - de ce nu? - şi pe ale capitalei regatului englez. Îi ura cu atâta îndârjire, încât i se răscula sângele în vine numai când rostea cuvântul de „ghiaur”. Nu putea să uite că tot un câine necredincios, pe nume Milos Obilici, îi ucisese în chip mârşav tatăl. Era pe câmpul de bătălie de la Kossovo. Turcii câştigaseră o victorie răsunătoare. Leşurile sârbilor ucişi zăceau fără număr pe pământul îngrăşat cu sânge. În cortul său de purpură, sultanul Murad primea omagiile paşalelor şi ale căpeteniilor religioase care-i însoţiseră armatele încărcate de glorie, precum şi ale câtorva căpetenii creştine care - de voie sau de nevoie - îmbrăţişaseră cauza osmanlâilor. Printre aceşti ghiauri păcătoşi se strecurase şi Milos Obilici. Prefăcându-se prietenos, se apropiase de sultan şi, cu un