gest fulgerător, îi înfipsese jungherul în pântece. Înainte de a-şi da sufletul, padişahul ordonase uciderea nu numai a lui Milos Obilici, ci şi a lui Lazăr, regele Serbiei, căzut prizonier la turci. Apoi sultanul muribund încredinţase semnele domniei fiului său, Baiazid. Noul padişah jurase pe mormântul părintelui său să îngenunche creştinătatea. Şi era hotărât să îşi ţină legământul.

Bătălia de la Kossovo fusese decisivă pentru soarta Europei Orientale. Dar oştile turceşti n-ar fi putut cuceri atât de repede Peninsula Balcanică dacă nu s-ar fi găsit contingente de creştini care să îngroaşe rândurile armatei otomane. El, Baiazid, avea un mare dispreţ faţă de principii creştini care se aliau cu turcii, mânaţi fie de interese meschine, fie de frica unor represalii politice. Se folosea însă de serviciile lor. La Kossovo, de pildă, principele sârb Marko Kralievici şi ostaşii lui luptaseră alături de musulmani. Aici, la Nicopole, despotul Ştefan Lazarevici contribuise la victoria osmanlâilor. Bunicul său, sultanul Orkhan, nu pusese oare piciorul în Europa numai datorită disensiunilor dintre partizanii împăratului bizantin minor Ioannos al II-lea Paleologul şi tutorele acestuia, Ioannos Cantacuzino? Luptele fără rost dintre bulgari şi sârbi nu înlesniseră oare cuceririle de mai târziu ale sultanilor? Regele, sau cum i se mai spunea, Kral-ul Ştefan Duşan, nu visase să îşi dureze în Balcani un imperiu slavo-grec, în dauna vecinilor săi, fără să prevadă, în vana lui gloriolă, că nu vor trece mulţi ani şi ţara lui va cădea sub jugul cotropitorilor? Ioannos Cantacuzino crezuse că îşi slujeşte interesele apelând la puterea armelor turceşti. Când pusese mâna pe Coroana imperială graţie sprijinului osmanlâilor, nu îşi dăduse seama că în realitate se făcuse instrumentul ascensiunii sultanilor. Mai erau apoi cozile de topor, de seama lui Gian Galeazzo Visconti, ducele Milanului, care-l vestise pe el, Baiazid, că o nouă cruciadă se punea la cale împotriva otomanilor. Tot Gian Galeazzo îl ţinuse la curent cu deplasările armatelor regelui Sigismund. Biruinţa de la Nicopole s-a datorat în mare parte potentatului italian, care îi dăduse prilejul să cadă prin surprindere asupra aliaţilor creştini. Aceşti trădători erau demni de tot dispreţul, dar utilitatea lor nu putea fi contestată. Gian Galeazzo era însetat de arginţi, de aceea pretindea ca serviciile lui să fie scump plătite. Dar în ziua când oştirile turceşti vor invada Lombardia, comorile ducelui vor intra în vistieriile imperiale. Aurul oferit lui Gian Galeazzo se va înapoia la matcă. Furat de gânduri, Baiazid uitase de spectacolul descăpăţânărilor. Strigătele unui imberb cavaler francez, care îngenunchease pe eşafod, implorând să fie cruţat, îi tulburară firul raţionamentelor. Stoicismul cu care ceilalţi cavaleri înfruntau supliciul devenise monoton. Vitejia şi demnitatea îşi au rostul lor. Dar ceea ce prisoseşte strică. Laşitatea copilandrului mai înviora atmosfera. Era binevenită şi din alte pricini. Ostaşii turci puteau să se convingă că occidentalii nu erau nişte supraoameni care sfidau moartea.

Baiazid făcu un semn. Doi ostaşi din garda sa personală alergară spre eşafod, îl luară pe tânărul cavaler şi îl aduseră târâş în faţa sultanului. Chipul băieţandrului, de o frumuseţe feminină, avea a paloare care-i scotea în evidenţă mărgeanul buzelor. Avea ochi albaştri, cu gene lungi, arcuite, şi părul blond, ondulat. Armura îi era maculată de ţărână şi de sânge. Sultanul îi privi îndelung, în vreme ce prizonierii îşi ţineau respiraţia. Poate că flăcăiandrul acesta înduioşător de tânăr va mlădia inima padişahului, care va ordona încetarea execuţiilor.

Baiazid simţi instinctiv tensiunea din aer. Îşi aruncă privirile asupra captivilor, apoi se uită iarăşi la tânăr. Zâmbi.

– Sarai! rosti fără să ridice glasul, dar în liniştea aceea încremenită fu auzit până şi de grupul francezilor din jurul lui Jean de Nevers.

Sultanul făcu iarăşi un semn. Supliciul fu reluat, în vreme ce soldaţii îl împingeau pe tânărul graţiat spre unul din corturile imperiale.

Câţiva bătrâni din suita de demnitari turci grupaţi înapoia padişahului se încruntară imperceptibil. Conservatori, judecau cu asprime gusturile sultanului, care devenise încă din tinereţe adept al unor moravuri aşa-zise greceşti, respinse cu scârbă de turcii cu principii morale severe. Dar nimeni n-ar fi îndrăznit să i le reproşeze făţiş. Mai-marele bisericii mahomedane cutezase odată - erau mulţi ani de atunci - să-i recomande renunţarea la anumite plăceri ale trupului pe care morala le denunţa cu străşnicie. Imprudenţa aceasta îl costase exilul.

Sultanul, înzestrat - s-ar fi zis - cu un al şaselea simţ, ce-i permitea să pătrundă gândurile celor din preajma lui, se întoarse spre demnitari. Aceştia plecară cu grăbită supunere capul. Baiazid zâmbi iarăşi. Un zâmbet care băga spaima în suflete. Privirile lui se îndreptară apoi spre parii înalţi cu vârfuri ascuţite, pe care un detaşament de turci îi înfipseseră în pământ, dincolo de călăii ce tăiau capete. Erau vreo sută de pari, orânduiţi în şiruri de câte douăzeci şi cinci.

La un nou gest al sultanului, soldaţii luară din mijlocul captivilor de rând, care îşi aşteptau cu îndobitocită resemnare descăpăţânarea, o sută de oameni şi îi mânară ca pe o turmă spre pari.

„Acum ne vom distra puţin!” reflectă Baiazid, adâncindu-se în pernele moi de mătase. Se uită din nou la căpeteniile franceze, în vreme ce turcii aşezară pe fiecare din cei o sută de captivi aleşi în dreptul câte unui stâlp. La un alt semn al sultanului, francezii fură luaţi pe sus şi, în ciuda împotrivirii lor disperate, încălecaţi pe vârfurile ascuţite ale parilor. Urletele celor traşi în ţeapă făcură să se încrânceneze pielea supravieţuitorilor. „Cine va mai îndrăzni să mă înfrunte aşa va păţi!” murmură Baiazid pentru sine.

Un paj îi aduse o narghilea şi i-o instală cu grijă la picioare. Padişahul îşi duse cu încetineală la gură muştiucul narghilelei. „Cea mai frumoasă zi a mea, cugetă el, va fi ziua în care îi voi trage în ţeapă pe Patriarhul din Constantinopole şi pe Papa din cetatea Romei, iar pe cele mai înalte turle ale bisericilor Sfânta Sophia şi San Pietro voi înfige semiluna”.

* * *

Împăratul Manuel al II-lea Paleologul se răsuci în somn şi suspină. Soarele se ridicase de o suliţă şi razele lui răzbeau furişe printre draperiile de brocart în încăperea întunecată. Se deschise o uşă înaltă, cu două canaturi de stejar, lăsând să-şi facă apariţia un