majordom împodobit cu un colan greu, alcătuit din verigi mari, aurite, de care atârna un medalion lat cât o palmă, încrustat cu stema Paleologilor. Cu gesturi pline de solemnitate dădu la o parte draperiile, îngăduind luminii să invadeze încăperea străjuită de coloane tăiate în marmoră verde. Apoi puse în funcţie mecanismul unui arbust de bronz, pe ale cărui ramuri canari imitaţi la perfecţie prinseră să cânte.

Împăratul se trezi din somn şi deschise buimac ochii. Era obosit fiindcă aţipise doar către dimineaţă. Restul nopţii îl petrecuse stând cu ochii aţintiţi în întuneric şi prefirându-şi gândurile. Slujitorul care ar fi trebuit să-l vegheze aţipise cu bărbia înfiptă în piept. Stătea ţeapăn pe scaunul în formă de „X”, în vreme ce razele soarelui îi mângâiau fruntea zbârcită. Se deşteptă abia când majordomul îl atinse pe umăr. Bătrânul îşi dădu imediat seama că săvârşise o greşeală de neiertat adormind în post. Confuz, se uită la împărat. Acesta îi făcu semn să nu se agite. Manuel era un fatalist convins. Dacă îi era scris sa piară asasinat, victimă a unui complot, nu bătrânul acesta avea sa-l scape. Îl păstra doar fiindcă aşa cerea tradiţia.

Era indispus, căci îl chinuise un vis urât. Se făcea că deasupra oraşului se lăsase un nor vânăt, de furtună. Vijelia se dezlănţuise aprigă, ridicând trombe de praf. Din văzduhul negru prinseseră să se rostogolească rafale de ploaie şi grindină, făcând să răsune acoperişurile asemenea unei multitudini de tobe. Apoi, fără veste, stropii îngheţaţi ai grindinii se transformaseră în semiluni minuscule. Semilunile cădeau pe străzi, pe acoperişuri, în curţi, iar în locurile în care luau contact cu pământul, proliferau alte semiluni. Semilunile acestea creşteau, se înmulţeau cu o iuţeală uluitoare. Treptat deveniseră atât de mari, de viguroase, încât întrecuseră în înălţime cipreşii din oraş. O fantastică pădure de semiluni înghiţise curând întregul Bizanţ.

Împăratul credea în însuşirile premonitorii ale viselor. Chiar în dimineaţa aceasta va chema pe astrologul Curţii şi-i va cere să i-l interpreteze. Semnificaţia visului era străvezie. Spera însă că astrologul îi va găsi o tălmăcire mai puţin sinistră decât aceea pe care o dăduse el însuşi.

Coborî din pat, apoi trecu în încăperea alăturată, unde îl aştepta o piscină de porfir cu apă încropită, tocmai bună pentru baie. Îi plăcea să se scalde. Apa îi liniştea nervii, îi limpezea gândurile, îi scotea oboseala din trup. Când cobora treptele piscinei şi se cufunda cu voluptate în undele stropite cu esenţă de trandafiri sau de crini, cu parfum de Tarsos ori de Metopion, se întreba dacă nu va împărtăşi destinul atâtor înaintaşi imperiali care pieriseră înecaţi, fiindcă mâini vrăjmaşe le ţinuseră capul sub apă până ce viaţa se scursese din ei odată cu ultimele expiraţii subacvatice. Uneori se uita la slujitorii din jur, încercând să le citească gândurile. Se afla printre ei vreunul - cumpărat de duşmani - care abia aştepta prilejul de a-l ucide? La porunca sa, istoricul palatului, doctul Xephilin, îi alcătuise o listă cuprinzând chipul în care îşi încheiaseră viaţa pământeană cei o sută patru autocraţi ai Bizanţului, predecesori ai săi. Şaizeci şi doi pieriseră prin otrăvire, mutilare, gâtuire sau sufocare; opt căzuseră pe câmpul de bătălie, ori fuseseră victimele unor accidente ale căror cauze puteau fi puse sub semnul întrebării. Numai treizeci şi patru se stinseseră, cum se spune, de „moarte bună”. Dacă ar fi pus la socoteală şi pe împăraţii Romei, statistica ar fi fost atât de sumbră, încât ar fi descurajat pe orice candidat la purpura imperială. Dar setea de mărire a oamenilor nu cunoaşte margini.

Împăratul Manuel îşi termină baia într-o stare sufletească depresivă. Apa călduţă şi parfumată din piscină nu fusese în stare să-i izgonească melancolia, ceea ce i se întâmpla pentru prima dată. După ce sclavul nubian îi făcu masajul zilnic, îşi îmbrăcă halatul de mătase oarecum fanată, pe care-l purta numai în apartamentul său, apoi ieşi pe terasă spre aşi umple plămânii cu aer curat. De acolo, de sus, i se înfăţişa o privelişte atât de încântătoare, încât îi părea veşnic nouă. Poate că impresia aceasta avea un oarecare temei. Apele Cornului de Aur erau când albastre ca văzduhul senin, când verzi ca smaragdul, când cenuşii ca ochii mohorâţi ai unui bătrân, când purpurii ca o hlamidă imperială. Uneori se învăluia în tonuri intermediare, pastelate. Tot de acolo, de pe terasă, i se înfăţişa şi spectacolul veşnic viu al

Bizanţului, coborând într-un fantastic şi pestriţ amfiteatru până la apele Bosforului şi ale Propontidei.

Împăratul îşi plimbă privirile peste cupolele bisericilor, peste turnurile palatelor, peste monumentele ciuntite ale hipodromului, peste multitudinea de case mai modeste sau mai arătoase, pitite după pâlcuri de copaci, peste pieţele vaste şi peste grădinile luxuriante. Toate erau muiate într-o uşoară pâclă sidefie, care estompa imperfecţiunile peisajului şi îi accentua splendorile. De acolo de sus nu se desluşeau locuinţele mizere, terenurile virane, parcurile lăsate în paragină, palatele pe jumătate năruite. Împăratul cunoştea şi aceste aspecte neplăcute. Din nefericire, nu putea face nimic spre a le înlătura. Tezaurul imperial era gol.

Manuel se înapoie în camera sa de culcare, unde îl aştepta un mic dejun frugal. Până şi la acest capitol se făceau economii. Basileul mâncă un ou răscopt şi bău un pahar cu lapte, ca orice burghez din împărăţia lui. Dar când se ridică de la masă, omul simplu şi modest de până atunci se transfigura, luându-şi înfăţişarea mândră şi rece de autocrat al celui mai străvechi imperiu din Europa.

Majordomul anunţase sosirea marelui logotet, cel mai înalt demnitar al Bizanţului, precum şi a principalilor dregători ai Curţii, desemnaţi a asista la toaleta matinală a basileului. Slujitori numeroşi, îmbrăcaţi în livrele somptuoase, dar roase în coate şi la genunchi, aduseră diferitele articole vestimentare pe care suveranul trebuia să le poarte în dimineaţa aceea. Manuel îşi puse o tunică lungă şi albă, din pânză de în, apoi slujitorii îi înfăşurară picioarele cu bentiţe de purpură şi îl încălţară cu pantofi roşii, brodaţi cu vulturi de aur, atribute ale costumului de gală imperial, îl îmbrăcară apoi cu un saccoz, robă lungă şi rigidă de purpură, cu mâneci largi, bufante, şi îl încinseră cu o cingătoare împodobită cu