Înainte de a-şi aşeza pe cap coroana, încrustată cu diamante, safire, smaragde, ametiste şi rubine, Manuel se închină în faţa icoanei făcătoare de minuni din colţul încăperii. Luă apoi sceptrul şi globul pământesc şi se privi în oglinda mare de argint lustruit. Zâmbi mulţumit. Avea un aspect impozant, aşa cum se cuvine unui autocrator bizantin. Putea pleca acum spre sala tronului, unde avea să primească în audienţă pe mareşalul Boucicault, trimis de regele Franţei spre a sprijini cu armele Bizanţul primejduit de turci. Ceremonialul acesta complicat părea lui Manuel al II-lea vag comic. Comic nu fiindcă pompa imperială ar fi fost perimată. Continuator al unei tradiţii milenare, avea tot respectul pentru ceremonialul greoi care exterioriza măreţia suveranilor Bizanţului. Nepotrivită îi părea doar disproporţia dintre impresionanta solemnitate şi importanţa considerabil diminuată a autorităţii imperiale. El, Manuel al II-lea, basileu şi autocrator, continuator al lui Caesar şi al lui Augustus, al lui Hadrianus şi al lui Constantinos cel Mare, al lui Justinianus şi al lui Basile al Il-lea Bulgaroctonul, nu mai domnea acum decât peste Constantinopole şi peste câteva zdrenţe de pământ, ultimele vestigii ale prodigiosului Imperiu Roman. În această tristă postură primea pe un mareşal francez, care venea în fruntea unui corp expediţionar de o mie două sute de oameni - ridicolă cifră - spre a salva de la pieire Imperiul Bizantin. Toate acestea îi păreau acum jalnic de derizorii. Derizorii ca şi coroana-i imperială încrustată cu pietre false, căci cele veritabile intraseră demult în cuferele ghintuite ale cămătarilor veneţieni şi genovezi. Manuel, prin mila lui Dumnezeu autocrator al Bizanţului, nu putea uita umilinţa încercată cu câţiva ani în urmă, când îl eliberase din închisoarea veneţiană a datornicilor pe tatăl său, împăratul Ioannos al V-lea, aflat în acel timp într-o vizită „oficială” în Republica Dogilor. Manuel înstrăinase atunci cele mai multe din bijuteriile Coroanei şi cedase un întins teritoriu, spre a putea despăgubi pe creditori. O astfel de situaţie ar fi fost de neconceput chiar şi cu câteva decenii în urmă.

Înconjurat de demnitari şi precedat de soldaţi din garda imperială, Manuel se îndreptă spre sala tronului. Parcurse câteva galerii, altădată de o incomparabilă somptuozitate, dar acum lipsite de statuile şi mozaicurile care le împodobiseră. Cavalerii latini cruciaţi, după ce cuceriseră Constantinopolele în primii ani ai secolului al XIII-lea, jefuiseră palatul imperial al Blachernelor, luând cu ei tot ceea ce li se păruse mai de preţ. Basileul intră în sala tronului. Proporţiile vaste ale încăperii, coloanele şi pardoseala de marmoră, porţile aurite, cupola ornată măiestrit cu flori de porfir şi de onix rămâneau încă impresionante. Pereţii erau însă acoperiţi cu draperii de brocart care mascau locurile de unde fuseseră smulse basoreliefurile şi mozaicurile înfăţişând momente din gloriosul trecut al Bizanţului.

Manuel se instală pe tron. Renunţase la folosirea de artificii menite să-i impresioneze pe vizitatorii barbari cum ar fi fost, de pildă, ridicarea în aer a scaunului imperial cu ajutorul unui scripete nevăzut, astfel ca spectatorii să-şi închipuie că autocratorul Bizanţului este un personaj divin, cu puteri supranaturale. Nu mai folosea nici acel arbore cu frunze de aur, în ramurile căruia cântau păsări mecanice. În dormitorul său avea o replică mult mai modestă a acestei piese bizare, scăpată prin nu se ştie ce minune de lăcomia jefuitorilor latini.

Înalţii demnitari se şi rânduiseră potrivit unui protocol strict, fixat în De Ceremoniis - Cartea Ceremonialului - scrisă de împăratul Constantinos al VII-lea Porfirogenetul.

Uşile, altădată de bronz, acum de stejar aurit se deschiseră, iar în sala tronului intră mareşalul Boucicault, precedat de marele maestru al ceremoniilor şi urmat de principalii săi ofiţeri.

După o scurtă captivitate într-o fortăreaţă din preajma Brussei, fusese eliberat odată cu Jean de Nevers. Tatăl acestuia, ducele de Bourgogne, făcuse mari eforturi spre a plăti uriaşa sumă de răscumpărare pretinsă de Baiazid. Storsese pe contribuabilii de pe domeniile sale, procurase ajutoare băneşti de la regii Franţei şi Ungariei, se împrumutase la bancherii şi la neguţătorii italieni. În temniţele turceşti pieriseră baronul de Coucy şi conetabilul d'Eu. Înainte de a-l elibera pe Jean de Nevers, sultanul îl chemase în preajma sa şi îi vorbise prin intermediul unui interpret: „Conte de Nevers, ştiu că după cele ce ţi s-au întâmplat, vei fi poate ispitit a-ţi aduna o nouă armată spre a năvăli asupra imperiului meu. Nu mi-ar fi greu să te silesc a jura că nu vei porni niciodată un al doilea război împotriva ţării mele şi că nu te vei alia cu duşmanii mei. Dar nu o fac fiindcă îmi este indiferent dacă vei încerca să te răzbuni. N-ai decât să mă ataci din nou. Te voi aştepta pe câmpul de bătălie şi te voi învinge iarăşi. Aceasta fiindcă ştiu să mă bat şi fiindcă sunt destinat să cuceresc lumea.”

Cuvintele lui aveau să se întipărească în mintea tânărului conte de Nevers. Se spunea că sultanul l-ar fi eliberat şi pentru alt motiv Astrologul său personal lar fi încredinţat ca Jean de Nevers va determina în cursul vieţii lui exterminarea mai multor creştini decât ar fi putut s-o facă trei campanii turceşti laolaltă. Jean de Nevers se înapoiase în Franţa cuminţit pentru o perioadă de timp. Boucicault revenise la Constantinopole în fruntea unei armate atât de mici, încât căpăta doar semnificaţia unui simbol faţă de imensa forţă militară a osmanlâilor.

După audienţa solemnă din sala tronului, desfăşurată - potrivit protocolului - în cea mai deplină tăcere, personajele păstrând în cursul întregii ceremonii o rigiditate hieratică, împăratul şi mareşalul se retraseră în încăperea marelui consiliu, unde începură convorbirile oficiale. Mareşalul ceru scuze fiindcă se înfăţişase la Constantinopole cu un detaşament militar atât de restrâns. Franţa, deşi voia cu tot dinadinsul să sprijine Bizanţul, era lipsită de mijloacele corespunzătoare. El, Boucicault, se va strădui să obţină rezultate bune şi cu aceste trupe. Desigur, nu va fi în stare să deschidă o campanie de mare anvergură. Un război pornit în asemenea condiţiuni ar echivala cu o sinucidere. Va iniţia însă o serie de incursiuni asupra teritoriilor stăpânite de sultan,