va nimici unităţile turceşti izolate, surprinse în cursul acestor razii, va incendia localităţi va stârni, în sfârşit o stare de nelinişte şi de confuzie în tabăra osmanlâilor de pe urma căreia bizantinii nu vor avea decât de câştigat.

Planul, foarte îndrăzneţ, făgăduia unele rezultate. Mareşalul îşi inaugura activitatea luând cu asalt câteva localităţi de pe ţărmul asiatic al Mării de Marmara şi înfrânse garnizoanele lovite prin surprindere. În Imperiul Otoman se dădu alarma. Baiazid, preocupat în acea epocă de expansiunea Imperiului Mongol care ameninţa fruntariile răsăritene ale ţării, nu întreprinse operaţiuni militare de mari proporţii împotriva lui Boucicault. Se mulţumi să întărească garnizoanele susceptibile a fi atacate şi să ordone câteva acţiuni de pedepsire împotriva Bizanţului.

Boucicault înţelese curând că incursiunile sale nu vor mai avea sorţi de izbândă şi că de îndată ce va socoti pericolul mongol înlăturat, Baiazid se va năpusti cu toate forţele asupra Bizanţului. În această eventualitate numai o nouă cruciadă puternică şi bine organizată, ar putea zădărnici inevitabilul asalt turcesc împotriva Constantinopolelui. Ingeniozitatea lui de militar cu experienţă, deprins să găsească oricând soluţii, îi sugeră o formulă pe care o împărtăşi împăratului. De ce n-ar face acesta un turneu prin Occident spre a pleda cauza apărării Constantinopolelui nu prin ambasadori - mai puţin ascultaţi - ci vorbind direct suveranilor, căpeteniilor bisericii catolice, oamenilor politici cu greutate. Prestigiul, autoritatea, importanţa persoanei sale vor da o deosebită pondere argumentelor pe care le va folosi. Regii şi principii îl vor primi cu toate onorurile şi se vor grăbi să-l ajute.

Ideea lui Boucicault surâse autocratorului. O călătorie în Occident ar putea da rezultate bune. Odinioară, un împărat al Bizanţului nu şi-ar fi îngăduit un asemenea gest. Lipsind din capitală, se expunea primejdiei de a i se uzurpa tronul de către cine ştie ce candidat avid de putere. Numai împăraţii care ieşeau din Constantinopole în fruntea armatelor aveau siguranţa că în cazul unor complicaţii intervenite în capitală se puteau înapoia restabilindu-şi drepturile pe calea armelor. Basileii se temeau până şi de ambiţiile propriilor membri de familie. Se spunea că Alexis I-ul Comnen nu pleca la drum fără a fi însoţit de împărăteasă, fiindcă îi cunoştea gândurile şi voia să o ţină tot timpul sub supraveghere. Cazurile vlăstarilor „născuţi în purpură” care încercaseră să îşi detroneze părinţii, spre a le lua mai repede locul, erau atât de numeroase, încât înşiruirea lor ar fi fost fastidioasă.

Împăratul Manuel trăia însă în alte vremuri. Socotea că putea pleca liniştit, fiindcă sarcina domniei devenise atât de grea, încât numai un nesocotit ar fi putut-o râvni. Pentru că fiul său Ioannos era minor, asociase la tron pe un nepot, Ioannos al VII-lea, care, deşi îşi făcuse o reputaţie de tânăr desfrânat şi superficial, îi păruse totuşi demn de încredere. Cât priveşte împărăteasa, Manuel nu îşi făcea griji. Aceasta era o fiinţă apatică, ştearsă, foarte deosebită de înaintaşele ei care primejduiseră adeseori tronul datorită ambiţiei sau pasiunilor amoroase.

În cele din urmă, împăratul hotărî să pornească la drum. De bună seamă, această călătorie îmbrăca aspectul unui pelerinaj la Canossa. El, autocrator ortodox, pleca să cerşească bani şi ajutoare în oameni şi armament de la nişte suverani catolici. Cât de deosebit era voiajul acesta de fastuoasele şi impunătoarele deplasări pe care basileii le făceau odinioară înlăuntrul graniţelor imperiului sau în afara lor. Cartea ceremonialului indica amănunţit tot ce trebuia luat, începând cu marile corturi ale autocratorului şi terminând cu ustensilele de bucătărie. Corturile personale ale împăratului îl aşteptau gata instalate la fiecare popas stabilit dinainte. Mobilierul, covoarele, obiectele de artă, necesare delectării ochiului, erau transportate în furgoane trase de sute de cai. Treizeci de bidivii erau folosiţi numai pentru garderoba împăratului, care cuprindea o întreagă gamă de costume, de la cele simple de interior şi până la veşmintele de gală. Toate erau cărate în cufere de marochin roşu, cu încuietori de metal aurit, în alte cufere se aflau flacoanele de parfum, rufăria de mătase - atât cea de pat, cât şi cea de corp - lumânările de ceară, cuverturile de blană, casetele cu bijuterii, darurile destinate diferitelor personaje, medicamentele folosite de împărat şi tot felul de nimicuri scumpe, menite să înfrumuseţeze existenţa autocratorului. Sacii cu monete de aur nu se bucurau de o îngrijire mai specială decât icoanele şi moaştele făcătoare de minuni. Nu lipsea nici tronul portabil, un jeţ de o somptuozitate orientală, încrustat cu pietre preţioase. Transportarea obiectelor de bucătărie, a veselei imperiale, toată din aur, a hanapurilor împodobite cu perle şi rubine, a tacâmurilor, de asemenea din aur masiv, necesita alţi optzeci de cai. Biblioteca de călătorie cuprindea lucrări literare, teologice, istorice şi de strategie militară. Un loc însemnat îl ocupau cărţile astrologice, precum şi cele care tălmăceau visurile. Baia de aburi portativă şi capela rezervată împăratului şi curtenilor din suita sa ocupau alte furgoane. Garda măreţului cortegiu era alcătuită din cinci sute de călăreţi în uniforme strălucitoare. O întreagă armată de demnitari, clerici, paji, secretari, majordomi, bucătari, masori, actori, dansatoare, cântăreţi completa convoiul.

Dar toate acestea erau splendori demult apuse. Împăratul Manuel era silit a se mulţumi cu mai puţin. Dintr-o singură trăsătură de condei aveau să fie suprimate furgoanele destinate sacilor cu aur. Autocratorul pornea la drum cu puţini bani, dobândiţi şi aceştia cu preţul unor mari strădanii. Subzistenţa urma să-i fie asigurată de suveranii şi conducătorii de republici pe care avea să-i viziteze. Obiectele de uz personal trebuiau să fie reduse la strictul necesar. La un singur capitol nu se realizaseră economii. Veşmintele împăratului şi ale persoanelor din suită trebuiau să fie cât mai somptuoase. Se impunea ca Manuel să apară în postura de solicitant demn, de suveran al unui imperiu ajuns, ce-i drept, la ananghie, dar care se bucura încă de un mare prestigiu. „Voi reuşi oare să-i fac a înţelege cât de indispensabilă este prezenţa unui Bizanţ independent la fruntariile de sud-est ale Europei? se întreba cu strângere de inimă. Voi reuşi oare să le demonstrez convingător că dispariţia noastră ca stat va deschide turcilor drumul spre Occident?” Dintre toţi monarhii pe care avea să-i viziteze, numai regele Franţei i se arătase întotdeauna binevoitor.