Generos, acesta nu va cere avantaje politice în schimbul sprijinului său. Manuel se temea însă de exigenţele veneţienilor şi ale genovezilor, toţi de o lăcomie fără margini. În schimbul subsidiilor pe care vor catadicsi să i le acorde, vor pretinde, desigur, privilegii disproporţionat de mari. La rândul său, Papa îi va cere concesiuni pe tărâm religios.

Manuel îşi dădea seama însă că nu avea de ales. Trebuia să îşi plece grumazul şi să treacă pe sub furcile caudine. Asigurarea supravieţuirii Bizanţului impunea mari sacrificii. Şi el era hotărât să le facă...

* * *

Michele Steno, al XXI-lea Doge al Veneţiei, stătea cu picioarele în apă fierbinte, cu un halat gros de catifea căptuşit cu lână înfăşurat în jurul trupului, cu o scufie moţată pe cap şi... transpira. Aburii se ridicau din ligheanul de faianţă în volute bogate şi se împleteau printre braţele candelabrului cu zeci de lumânări aprinse. Se uita critic la picioarele lui noduroase. N-ar mai fi îndrăznit să le arate goale, aşa cum făcea în tinereţe. Pe atunci, femeile îndrăgostite de frumuseţea lui virilă i le admirau fiindcă erau puternice, lungi şi frumos modelate. Vârsta i le sluţise, după cum îi sluţise şi chipul. Fruntea i se încreţise ca la maimuţe, nasul i se borcănase, obrajii i se lăbărţaseră, făcuse pungi vinete sub ochi, iar bărbia i se ascuţise ca la babe. Dar când îşi punea pe cap zoia, cornul ducal, acea superbă tocă împodobită cu douăzeci şi patru de perle fine, cu un mare rubin la mijloc, estimat la 25.000 de ducaţi, cu o cruce din douăzeci şi opt de smaragde şi cu alte pietre preţioase în valoare de peste 200.000 de ducaţi, chipul lui căpăta un aer de măreţie, de nobleţe, care impunea tuturor. Este adevărat că toca atârna atât de greu, încât, după ce o purta un timp, începea să îl doară cumplit grumazul. Predecesorul său, Antonio Venier, emisese un decret care prevedea reducerea cornului ducal la dimensiuni rezonabile, scăzându-se de asemenea şi greutatea nestematelor, astfel încât purtarea lui să nu mai necesite eforturi istovitoare. Pentru dogi, obligaţi să-şi etaleze costumele de ceremonie un anumit număr de zile pe an, prescrise riguros prin decret, greutatea tocei ducale reprezenta o chestiune de mare importanţă.

Michele Steno îşi privi din nou picioarele afundate până la glezne în apa fierbinte. Prin asociaţie de idei evocă măreţia Veneţiei, care se clădea tot pe ape. Între

Serenissima Republică şi doge exista în clipa aceasta un paralelism de-a dreptul tulburător.

Un valet apăru cu o cofă de apă fierbinte şi o turnă pe jumătate în lighean. Dogele îşi bălăci picioarele, care începuseră să-l usture. Fierbinţeala apei îi făcea însă bine. Simţea cum sângele îi circulă mai activ. Răcise tocmai acum, când Serenissima Republică avea un oaspete de seamă, basileul Manuel al Bizanţului.

În ajun, trirema imperială, pavoazată de sărbătoare, fusese primită la Veneţia cu toată pompa. Dogele îi ieşise în întâmpinare pe puntea navei sale de ceremonie „Bucentaurul”, împodobită cu covoare scumpe, draperii de purpură şi tapiserii felurite, cu subiecte mitologice. Îl escortau şaisprezece cvadrireme, decorate cu aceeaşi somptuozitate. În larg, vasele veneţiene şi trirema imperială se întâlniseră, oprindu-se bord la bord. În sunetele fanfarelor, dogele trecuse pe nava imperială, fiind primit de basileul Manuel, care, după saluturile de rigoare, îl invitase să ia loc pe un jeţ aurit, ceva mai scund decât tronul imperial. Dogele nu se formalizase, fiindcă, potrivit ceremonialului, rangul său era inferior Papei, împăraţilor şi regilor. Nu avea întâietate decât faţă de ceilalţi membri ai familiilor regale.

După o scurtă conversaţie protocolară, împăratul şi dogele trecuseră pe „Bucentaur”, care îi adusese până la Riva deli Schiavoni, apoi debarcaseră pe Il Broglio, în sunetele de trompete ale ostaşilor din fanfara ducală şi în ovaţiile mulţimii. Michele Steno se pricepea să îşi primească fastuos oaspeţii. El însuşi era un sibarit, un îndrăgostit de artă şi de frumos. Palatul lui de pe Canale Grande era unul dintre cele mai frumoase din Veneţia, iar caii din grajdurile sale erau cunoscuţi şi preţuiţi în întreaga Italie.

Dacă el, Michele Steno, acceptase să îşi pună pe cap cornul ducal, nu o făcuse fiindcă voise să conducă Veneţia. Ştia că dogele este un personaj decorativ şi că rolul său în conducerea treburilor publice se reduce aproape la zero. Aristocraţia veneţiană, dornică să îşi păstreze intact regimul oligarhic, se străduise să ştirbească treptat puterile şefului statului, spre a nu-i îngădui să impună un guvernământ tiranic, inspirat după exemplul altor principi din Italia. Dogele Marino Falier, care încercase să răstoarne supremaţia nobilimii veneţiene şi să aservească Veneţia unui regim personal, autoritar, fusese acuzat de conspiraţie, judecat, condamnat la moarte şi executat. Michele Steno primise a fi ales doge numai fiindcă această demnitate îi conferea dreptul de a se înconjura de fastul cvasiimperial care constituia apanajul celei mai înalte magistraturi a Republicii.

Când îşi aminti de Marino Falier, Michele Steno zâmbi. Episodul acesta trist, petrecut cu cincizeci de ani în urmă, era legat în parte şi de persoana lui. Intr-o oarecare măsură el însuşi îl provocase. Pe atunci era tânăr. Foarte tânăr. Frumuseţea şi farmecul lui zăpăciseră pe mai toate femeile din Veneţia, care i se dăruiau cu frenezie. Printre nobilele doamne căzute în mrejele lui se număra şi Lodovica Gradenigo, tânăra soţie a dogelui Marino Falier. Dogele avea 73 de ani. În acea vreme discreţia nu era una din însuşirile cardinale ale tinerilor nobili. În cursul unui bal la Palazzo Ducale, Michele Steno istorisise unei domnişoare de onoare a dogaresei ultima lui aventură amoroasă, în care era implicată şi această mult respectabilă doamnă. Tânăra persoană aleasă de Steno drept confidentă se grăbise să împărtăşească senzaţionala noutate unor prietene. Din gură în gură, povestea ajunsese la urechea dogelui. Marino Falier nu era un personaj de rând. Descindea dintr-una din cele mai ilustre familii veneţiene şi deţinuse înalte demnităţi diplomatice şi politice. Indignat de comportarea uşuraticului Steno, care-i întina onoarea şi îi ştirbea prestigiul, îi poruncise să părăsească de îndată sala balului. Frivolul tânăr se executase, dar hotărâse să se răzbune. A doua zi trecătorii desluşiseră pe zidurile palatului ducal o inscripţie cu un conţinut