„Marino Falier dala bella mugier Altri la gode e lui la mantien.”

Autorităţile, sesizate de doge, deschiseseră o anchetă, descoperind în Michele Steno pe autorul injurioaselor versuri. Arestat, îndrăzneţul tânăr fusese judecat de Quarantia Criminale şi condamnat la numai câteva zile de carceră. Pedeapsa păruse derizorie dogelui faţă de gravitatea faptei. Apreciind că oligarhia veneţiană îi adusese pe această cale un nou afront, care se adăuga unor restrângeri ale puterilor sale politice ordonate de Marele Consiliu, se hotărâse să treacă la represalii. Organizase un complot menit să răstoarne regimul aristocratic şi în locul lui să instaleze o guvernare a poporului, lui personal acordându-i-se puteri depline spre a curăţa aparatul de stat de toate elementele indezirabile. Lovitura de stat fusese organizată cu minuţiozitate. Dar în ultimul moment intervenise unul din acele imponderabile care răstoarnă cele mai ingenioase planuri. Unul dintre conspiratori - milostiv la suflet - se dusese la naşul său - trecut pe lista personajelor care trebuiau arestate - şi îl sfătuise să stea ascuns câteva zile. Intrigat, acesta încercase să obţină informaţii suplimentare. Văzând că nu-i poate stoarce nici o lămurire în plus, îl denunţase pe fin Consiliului celor Zece, care îl arestase pe conspirator şi îl supusese torturilor. Nenorocitul dezvăluise până la urmă numele celorlalţi conjuraţi. Luaţi prin surprindere, aceştia fuseseră arestaţi fără a opune rezistenţă. Anchetaţi şi judecaţi grabnic, terminaseră prin a-şi lăsa capul pe eşafod. Apoi venise rândul dogelui. Consiliul celor Zece, întrunit în secret, ordonase arestarea lui Falier. După un lung interogatoriu, acesta fusese îngropat sub greutatea probelor. În cele din urmă îşi recunoscuse vina. Condamnat la moarte, fusese decapitat chiar în palatul ducal, care-i servise până atunci drept reşedinţă. Dosarul procesului fusese apoi distrus, astfel încât să nu mai rămână nici o urmă a complotului.

După încheierea tenebroasei afaceri, Michele Steno fusese sărbătorit cu entuziasm de tinerii nobili, care-i atribuiseră meritul de a fi contribuit hotărâtor la demascarea hainului Marino Falier. Acum, Steno, ajuns la rândul lui doge, privea cu alţi ochi acele furtunoase evenimente din tinereţe. Îngrădirile aduse puterii ducale îl stinghereau şi pe el uneori, deşi în general le accepta cu seninătate. Faptul de a nu putea primi pe nimeni în audienţă fără a fi asistat de consilierii săi, care-i suspectau fiecare gest, fiecare cuvânt, îi punea uneori la încercare nervii. Dar se supunea regulilor jocului, care făceau din doge doar un simbol al puterii Serenissimei Republici.

Uşa se deschise din nou şi majordomul apartamentelor ducale intră grav, ca un prelat gata să oficieze slujba religioasă. Cu ton solemn, servitorul îl anunţă că primul secretar roagă respectuos să fie primit de urgenţă.

„Să aştepte până mă îmbrac”, zise dogele. Nu-i plăcea să apară în faţa funcţionarilor în postura aceasta arhidomestică. De servitori nu se jena. Aceştia ştiau să tacă. Se temea însă de gura primului secretar, un tânăr exaltat - cum fusese şi el pe vremuri - care n-ar fi şovăit să istorisească prietenilor că îl găsise pe doge stând cu picioarele în apă fiartă şi cu o scufie ridicolă pe cap.

Căci Michele Steno avea simţul ridicolului, sensibilizat la maximum. De când îmbătrânise, se ferea să facă vreunul din acele gesturi care l-ar fi pus într-o situaţie grotescă. Deşi oboseala îi apăsa adeseori umerii, şi atunci simţea nevoia să îşi încovoaie spinarea şi să îşi târşâie picioarele, se silea să umble drept ca o lumânare. La prânz sau la cină nu molfăia în neştire, schimonosindu-şi chipul ca toţi ceilalţi bătrâni lipsiţi de dantură. Prefera să înghită nemestecat, dar să îşi păstreze rigiditatea feţei. Nu vorbea piţigăiat şi se ferea de ticuri. Nu umbla după femeile tinere de la Curte, pentru a nu se face de râs, ca dogele Andrea Dandolo, care închina înflăcărate scrisori de dragoste frumoasei Isabella Fieschi şi prepara tot felul de filtre magice spre a-i câştiga iubirea. Nu-şi îngăduia să îşi păteze cu mâncare hainele, aşa cum li se întâmpla atâtor semeni ai săi ajunşi la vârste matusalemice, şi nici nu-i maimuţărea pe tineri, purtând tunici scurte şi lăsându-şi picioarele la vedere. Nu făcea eforturi sportive, spre a nu gâfâi după vreun scurt asalt de scrimă, şi nici nu participa la vânători, fiindcă nu-l mai ajutau ochii. Singura plăcere la care nu putea să renunţe era călăria. Adeseori făcea lungi cavalcade pe terra firma şi chiar pe străzile prost pavate ale Veneţiei. Îi plăceau şi plimbările cu gondola, dar lipsite de acele nostalgice serenade ce-i încântaseră tinereţea. Ajutat de doi valeţi, care-i uscară mai întâi picioarele cu un prosop mare şi pufos, îşi schimbă îmbrăcămintea de interior cu veşmintele de ceremonie, destinate a le purta la praznicul din aceeaşi seară, oferit în cinstea împăratului Manuel. Când se privi în oglinda de Murano şi se văzu în roba-i magnifică, brodată cu flori mari, stilizate, din aur, pe fond violet, îşi zise cu satisfacţie că, în ciuda vârstei, păstra încă o prestanţă pe care mulţi tineri ar invidia-o.

Înainte de a-şi pune toca ducală şi mantia de purpură împodobită cu hermină, îngădui primului secretar să intre.

Signor Francesco Donato, primul secretar al dogelui, era un tânăr ambiţios, care visa să ocupe cele mai înalte demnităţi în Republică. Deşi faţă de doge avea comportarea unui slujitor devotat, prezenta în fiecare săptămână un raport secret asupra activităţii acestuia direct Consiliului celor Zece. Michele Steno cunoştea procedeul, căci îl aplicase şi el în tinereţe, dar se prefăcea a lua drept bune asigurările de devotament ale lui Donato. De data aceasta pe chipul secretarului se citea expresia unei mari agitaţii. Făcu o reverenţă profundă.

– Ce s-a întâmplat, Donato? întrebă calm dogele.

– Acum o jumătate de oră, în Rialto, nepotul Serenităţii-voastre s-a bătut cu secretarii ambasadorului Franţei.

Michele Steno se învineţi.

– A schimbat vorbe cu secretarii ambasadorului? întrebă alarmat.

– N-a schimbat decât lovituri de spadă, Serenissime. Andrea Sanudo, care era de faţă, a reuşit să-i despartă.

Dogele răsuflă uşurat.

– Slavă Domnului! Slavă Domnului!

Dacă nepotul său ar fi vorbit cu secretarii, lucrurile ar fi luat o întorsătură foarte urâtă. Nobilii veneţieni nu aveau îngăduinţa să întreţină relaţii cu diplomaţii străini. Cei care contraveneau acestor dispoziţii erau straşnic pedepsiţi. Dacă nepotul dogelui ar