fi fost prins stând de vorbă cu secretarii ambasadorului Franţei, nu numai că ar fi avut de suferit sancţiuni aspre, dar l-ar fi pus într-o situaţie delicată şi pe doge. Răuvoitorii ar fi pretins că tratase cu străinii chestiuni dăunătoare Republicii.

Abia după ce se linişti în privinţa acestui aspect al afacerii, se interesă dacă nu cumva nepotul său fusese rănit.

– S-a ales cu o simplă zgârietură la mână, explică primul secretar. Ambasadorul Franţei a şi cerut reparaţii.

Michele Steno făcu un gest de nepăsare.

– Treaba aceasta o aranjăm noi. Dar din ce s-au încăierat?

– Secretarii Ambasadei Franceze erau însoţiţi de o curtezană cu care nepotul Serenităţii-voastre... se pare... că...

Vorbele lui erau rostite la intervale tot mai lungi, ca şi când primul secretar s-ar fi temut să nu supere auzul dogelui cu explicaţii oarecum şocante.

– Face dragoste cu ea, completă nerăbdător Michele Steno. Pune punctul pe i! Nu te mai învârti ca o pisică în jurul unui castron cu lapte.

– Nu mă învârtesc, Serenissime, rosti ofensat Donato.

– Ei, cum a fost cu acea... curtezană?

– Nepotul Serenităţii-voastre s-a formalizat fiindcă a văzut-o în compania francezilor.

– Şi?

– S-a apropiat de ea, a apucat-o de mână şi i-a spus câteva vorbe tari.

– Am înţeles, suspină dogele. Francezii au luat apărarea curtezanei, spadele au fost scoase din teacă şi gata încăierarea. Foarte urât din partea nepotului meu.

Majordomul îi puse pe umeri mantia ducală. Dogele simţi că se încovoaie sub greutatea ei. Se încordă însă şi rămase drept. Ştia că gulerul de hermină îi va ţine cumplit de cald în sala praznicelor, dar nu se putea dispensa de corvoada de a-l purta. O lege din anul 1320 prevedea că dogele era obligat să arboreze mantia cu hermină de cel puţin zece ori pe an, chiar dacă acest lucru îl incomoda foarte. Michele Steno îşi puse şi toca ducală.

– Sunt gata, rosti examinându-se pentru ultima dată în oglindă.

– Consilierii vă aşteaptă în Sala dello Scudo, zise tânărul Donato.

– Bine. Să mergem.

Dogele ridică fruntea, îşi bombă pieptul şi, cu pas vioi, părăsi încăperea, urmat de primul secretar. Îşi schimbase întreaga atitudine, procedând asemenea actorilor care, înainte de a intra în scenă, se integrează în pielea personajului interpretat. Acum se simţea în elementul său. Îşi îndeplinea rolul decorativ de doge mai bine decât oricare din înaintaşii săi. Radia o măreţie, o nobleţe calmă, o eleganţă solemnă, într-adevăr fără pereche.

După ce părăsi apartamentul ducal şi traversă Sala dei Filosofi, unde ostaşii din gardă dădură onorul plecându-şi halebardele, ieşi în Sala dello Scudo. Acolo îl aşteptau consilierii şi detaşamentul din gardă care aveau să-l însoţească până în Sala del Major Consiglio, transformată pentru circumstanţă în sală de banchete. Trecerea lui prin Galleria d'Ingresso fu salutată de nobilii aliniaţi pe două rânduri, care se frânseră de mijloc, măturând podeaua cu penele tocelor împodobite cu nestemate.

În uriaşa Sala del Major Consiglio fusese instalată o masă în formă de potcoavă, unde luaseră loc cele mai înalte personaje ale Republicii, împreună cu soţiile. Veşminte splendide de catifea, brocart sau mătase etalau o admirabilă gamă de nuanţe. Bijuteriile de valori inestimabile scăpărau în lumina revărsată din candelabrele şi aplicele de Murano. Rochiile doamnelor erau de o eleganţă rară. În occidentul Europei numai reginele şi-ar fi permis asemenea lux. Această splendoare ilustra cum nu se poate mai bine rolul de „Poartă a Orientului” pe care Veneţia îl juca atât de magistral.

La intrarea dogelui, trompetele sunară, în vreme ce lumea se ridică în picioare. Trompetele îşi făcură din nou auzit glasul când, în pragul sălii, apăru împăratul, înconjurat de o suită strălucită. Dogele îl întâmpină zâmbind oarecum protector. Oferi mâna sa înmănuşată lui Manuel al II-lea şi împreună se îndreptară spre locurile din capul mesei. Michele Steno era un rafinat cunoscător al pietrelor preţioase. Nu-i trebui decât o privire spre a-şi da seama că bijuteriile purtate de însoţitorii împăratului erau în majoritatea lor false. Decăzuse rău Bizanţul de vreme ce înalţii demnitari ai Curţii ajunseseră într-o asemenea penurie.

Dogele şi împăratul se aşezară în jilţuri, în vreme ce trompetele făceau să răsune sala cu acordurile lor. Apoi trompetele tăcură şi o orchestră de coarde prinse să cânte în surdină. Servitori în livrele viu colorate apărură, purtând pe tăvi de aur şi de argint mâncărurile şi vinurile pentru cei patru sute de convivi ai dogelui.

Ceremonialul cu care Michele Steno îl primise pe împărat trebuia să demonstreze lumii întregi adâncimea şi trăinicia prieteniei dintre Veneţia şi Bizanţ, deşi Serenissima Republică jucase faţă de Imperiul Bizantin rolul unuia din acei slujitori pricepuţi în tot felul de matrapazlâcuri, care izbutesc încetul cu încetul să se substituie stăpânilor, deposedându-i de avere, de familie, de viaţă chiar. Totul începuse - paradoxal - sub dinastia Comnenilor, care, după o lungă epocă de frământări lăuntrice şi de războaie pustiitoare purtate la fruntarii, ridicaseră iarăşi Bizanţul pe culmi de glorie şi de înflorire. Manuel al II-lea încercase adeseori să judece imparţial gestul politic al împăratului Alexis Comnen, care, având de făcut faţă unui război purtat pe trei fronturi, găsise necesar să îşi asigure sprijinul flotei veneţiene, oferind în schimb Serenissimei Republici - odinioară vasală a Bizanţului - scutirea de taxe vamale pentru orice mărfuri importate sau exportate din porturile greceşti. Manuel ştia azi că Alexis fusese cel puţin prost inspirat semnând un tratat care avea mai târziu să atârne ca un bolovan de gâtul unui candidat la înec. Dacă el, Manuel, s-ar fi aflat în locul lui Alexis, ar fi procedat altfel? Ar fi fost greu să dea un răspuns.

Tratatul acela avusese urmări nefaste pentru Bizanţ. Veneţia se străduise ulterior să îşi sporească avantajele. Profitând de declinul imperiului, obţinuse noi concesii comerciale, tot mai păgubitoare pentru bizantini. Lui Manuel i se strângea inima ori de câte ori recapitula acest şirag de evenimente nenorocite. Urmase apoi acea încercare disperată a basileilor de a crea o contrapondere Veneţiei, acordând avantaje oarecum similare Pisei şi Genovei, care dispuneau de flote maritime însemnate. „Infernul este pavat cu intenţii bune”, îşi aminti un vechi dicton. Bizanţul, la început tributar numai al Veneţiei, intrase sub tutela şi a celorlalte două republici. Veneţienii, genovezii şi pisanii