se instalaseră ca la ei acasă în cele mai frumoase cartiere ale Constantinopolelui, atribuindu-şi mai târziu dreptul de a le stăpâni definitiv. Nu se mulţumeau cu scutirile de vamă, ci făceau contrabandă şi cu puţinele mărfuri asupra cărora împăraţii îşi păstraseră monopolul. Bizanţul, pierzându-şi comerţul, îşi pierduse şi independenţa economică.

Manuel cunoştea eforturile repetate, dar inutile, ale predecesorilor săi de a se elibera de sub intolerabila apăsare. Una din aceste tentative avusese urmări catastrofale. Dogele Enrico Dandolo, temându-se să nu piardă privilegiile atât de avantajoase, determinase pe căpeteniile celei de-a patra cruciade să ia cu asalt Constantinopolele. Latinii, neciopliţi, brutali, hrăpăreţi, se abătuseră ca lăcustele asupra imperiului, jefuindu-l, pustiindu-l, instalând pe teritoriul acestuia o ciupercărie de principate, ducate, marchizate şi comitate feudale, toate anacronice, a căror existenţă efemeră avea să lase totuşi urme funeste.

Manuel era mândru fiindcă un străbun al său, Mihail al VIII-lea, întemeietorul dinastiei Paleologilor, izgonise pe latini din Constantinopole şi pusese capăt imperiului edificat de cruciaţi. Dar această izbândă avea să fie un cântec al lebedei. Veneţienilor şi genovezilor, Paleologii n-au fost în stare să le smulgă privilegiile. Când Andronic al IV-lea a refuzat să reînnoiască tratatul încheiat cu Serenissima Republică, dogele Pietro Gradenigo, în semn de represalii, a ordonat jefuirea şi devastarea insulei Prinkipo, din preajma Constantinopolelui. Basileul a cedat. Când Ioannos Cantacuzino a încercat să reconstituie flota bizantină, genovezii au atacat docurile instalate în Cornul de Aur şi au dat foc tuturor navelor aflate în construcţie.

Manuel se întreba adeseori dacă dinastia Paleologilor nu era blestemată. Umilinţele îndurate de împăraţii din familia sa erau fără număr. Atât de impotent devenise Bizanţul, încât veneţienii şi genovezii ajunseseră să se bată între ei pe uscat şi pe mări, întrecându-se a smulge hălci din imperiul muribund. Manuel cunoştea jocul duplicitar al Serenissimei Republici, care se străduise în orice împrejurare să păstreze relaţii bune cu turcii, dar se prefăcea a-l ignora. Primejdia otomană era atât de iminentă, încât Bizanţul se văzuse silit să apeleze până şi la duşmanii lui nedeclaraţi oficial.

Acum, în vreme ce nobilii veneţieni ridicau paharele în cinstea lui şi a imperiului, gândul îi fugea la împărăteasă şi la copiii lui, pe care-i lăsase în grija fratelui său, despotul din Moreea. Câte griji şi temeri îi mai procurau vlăstarii aceştia născuţi în purpură, destinaţi prin stirpea lor să se bucure de toate bunurile acestei lumi, dar asupra cărora plana pericolul de a cădea oricând victime ale unei invazii turceşti. Ce soartă i-ar aştepta într-o asemenea eventualitate? Captivitatea, moartea sau, în cel mai fericit caz, exilul. Un exil trist, mizer, fiindcă basileii Bizanţului erau săraci.

Viitorul Imperiului Bizantin îl preocupa şi pe Michele Steno. Dar pentru el răspunsul era limpede. Imperiul se afla în pragul sfârşitului. Veneţiei nu-i mai rămânea decât să ocupe cât mai multe insule din arhipelagul grecesc, spre a-şi crea avanposturi în calea tăvălugului turcesc. Dogele era încredinţat că într-o zi şi Veneţia va fi nevoită să înfrunte asaltul valurilor otomane. Până atunci însă se va mai scurge timp. Pe răbojul osmanlâilor se afla în primul rând Constantinopolele. Ce va fi mâine? Steno zâmbi amar. Era prea bătrân ca să se mai gândească la ziua de mâine. Dogele nu era un om rău. Tragedia lui Manuel al II-lea, acest monarh rătăcitor, îl impresionase. Dar ce putea face? Era bucuros fiindcă greutatea hotărârilor nu apăsa pe umerii lui.

După praznicul care dură trei ore încheiate - plăcerile gustative şi olfactive fiind îmbinate cu desfătări erotico-vizuale, procurate de o foarte ispititoare trupă de balet - convivii trecură în Sala dello Scrutinio, amenajată pentru dans. Împăratul şi dogele se aşezară pe două jeţuri instalate pe o estradă acoperită cu covoare. De pe acest loc elevat Manuel putea admira strălucirea unuia din acele neîntrecute baluri veneţiene, a căror reputaţie stârnea ecouri în cele mai îndepărtate colţuri ale Europei.

Michele Steno era mândru de prosperitatea vizibil afişată de nobilii locuitori ai oraşului lagunelor, fiindcă prosperitatea lor reflecta însăşi prosperitatea Veneţiei. Aici, în sala balului, eticheta severă care prezidase banchetul fusese abandonată. Majoritatea invitaţilor purtau măşti, iar la adăpostul lor îşi îngăduiau libertăţi şi ghiduşii incompatibile în alt mediu. Se deghizau nu numai femeile şi tinerii, ci şi înalţii prelaţi, care nu se sfiau să danseze alături de oiţele lor, păstorite cu onctuozitate în timpul zilei.

Deodată Michele Steno se încruntă. Zărise printre oaspeţi pe Giuliano, poznaşul său nepot, ce-i pricinuia numai griji. Rămas de timpuriu orfan, tânărul Giuliano fusese crescut de Michele Steno, care-l iubea şi îl răsfăţa ca şi pe propriii săi copii, îl răsfăţa poate chiar mai mult decât pe aceştia, fiindcă Giuliano era încă un băieţandru, în vreme ce vlăstarii dogelui trecuseră demult pragul maturităţii şi îşi întemeiaseră familii. Bătrânul Steno s-ar fi simţit îngrozitor de singur dacă nu l-ar fi avut pe Giuliano în preajma lui. Îl iubea cu atât mai mult cu cât avea uneori senzaţia că se regăseşte în fiinţa acestui tânăr, care-i reproducea propria lui înfăţişare din tinereţe.

Când îl zări, frumos, suplu, de o eleganţă rafinată în costumul lui de brocart mulat pe corp şi atât de scurt încât îi dezgolea coapsele până aproape de şold, zâmbi cu indulgenţă, uitându-şi supărarea pe care i-o căşunase încăierându-se cu secretarii ambasadorului Franţei. Când observă că unchiul său îl priveşte, Giuliano îşi flutură ispăşit genele. Dogele îl ameninţă uşor cu degetul, afectând de departe o severitate care în sufletul său nu-şi mai găsea de multă vreme locul.

Se dansa cu mare avânt şi însufleţire la gaillarde. Giuliano se prinsese între două tinere împodobite cu fanteziste ghirlande de argint şi cu un fel de reţele din fir de asemenea de argint, care le prindeau părul bogat. Rochiile de mătase argintie, cu ample drapaje, aveau decolteuri îndrăzneţe, lăsând să se vadă umerii rotunzi şi începutul ispititor al sânilor. Dogele încercă o senzaţie ciudată. Fiindcă aventurile amoroase nu-i mai erau îngăduite, se bucura prin procură de farmecele tinerelor fete îmbrăcate în rochii argintii. Simţea parcă prin mâna lui Giuliano atingerea acestor braţe diafane, a acelor talii atât de subţiri şi de mlădioase.

Mai erau acolo, în sală, şi femei planturoase, ce se apropiau de acei treizeci de