ani mult cântaţi de poeţi. Toate purtau toalete somptuoase, turbane din brocart presărate cu diamante, ori henin-uri excentrice, asemenea unor conuri foarte înalte, de vârful cărora atârnau văluri vaporoase, care în timpul dansului se roteau prin aer ca nişte aripi de ceaţă. Lui Michele Steno îi părea rău că Giuliano nu se lăsa atras de aceste frumuseţi ce evocau caisele coapte, cu înveliş aurit de văpaia soarelui. Şi lui îi plăcuseră odinioară fetele tinere, abia formate. Dar gusturile îi evoluaseră. Acum înclina spre îmbrăţişările femeilor voluptuoase, cu experienţă, capabile să trezească instinctele amorţite.

La gaillarde încetă. Orchestra atacă fără tranziţie un alt dans, „pălăria”, care făcuse în scurtă vreme mulţi prozeliţi. Giuliano se plasă într-un cerc de tineri nobili, îmbrăcaţi de asemenea după moda spaniolă cu veşminte strânse pe corp şi exagerat de scurte. Mânecile erau vaste ca nişte baloane şi aveau despicături, lăsând să se vadă dantela cămăşii. Bătrânul Eugenio Gradenigo, membru al Consiliului celor Zece, un Cato Cenzorul redivivus, atacase nu demult, în plină şedinţă a consiliului, depravarea tinerilor veneţieni: „Ar trebui să interzicem portul acestor veşminte neruşinate, ce expun fără nici o pudoare acele părţi ale trupului pe care decenţa cere să le ascundem. Canonicul Musso mi-a vorbit deunăzi cu justificată indignare despre acest dezmăţ vestimentar, ce nu mai poate fi tolerat.” Energica sa filipică nu avusese însă urmare. Ceilalţi membri ai consiliului se arătaseră mai concesivi în ceea ce priveşte morala publică. Maurizio Morosini, membru al aceluiaşi consiliu, declarase cu cinism: „Să le lăsăm veneţienilor preocupările legate de modă dacă le interzicem preocupările politice. Lumea are nevoie de derivative. Să nu uităm acest lucru!”

În mijlocul cercului de tineri, legănându-se lent, evolua cu graţie o balerină, descriind piruete, glisade, cabriole şi oprindu-se, ca o gâză din zbor, când în dreptul unuia din dansatori, când al altuia. Dar de îndată ce privirile ei întâlniră chipul tânărului care-i plăcu mai mult, se înclină în faţa acestuia şi îl sărută pe gură. Dogele se înfioră de plăcere. În aceeaşi clipă îşi aminti că în preajma lui se afla un om chinuit, frământat de temeri, de incertitudini. Se întoarse spre Manuel. Expresia tristă, pierdută, a ochilor acestuia îi dădu de înţeles că oaspetele său nu era într-o dispoziţie sufletească prielnică petrecerilor. Făcu un semn şi orchestra încetă să mai cânte. Manuel fu recunoscător dogelui, fiindcă îi îngăduia să se retragă. Era obosit şi simţea nevoia să îşi adune gândurile răvăşite de şirul neîntrerupt de ceremonii. Trompetele vestiră sfârşitul petrecerii. Palatul Dogilor, în care Manuel era adăpostit, se goli de invitaţi. Asupra imensei clădiri se lăsă în curând tăcerea. O tăcere adâncă, subliniată prin contrast de clipocitul apelor ce se loveau, molcom de chei, precum şi de paşii rari ai soldaţilor din gardă.

Numai santinelele mai vegheau în palatul cufundat în noapte. Mai veghea şi împăratul. În ciuda oboselii - sau poate din cauza ei - stătea cu ochii deschişi şi privea absent tavanul împodobit cu sculpturi aurite...

A doua zi de dimineaţă începură discuţiile oficiale. Tratativele purtate timp de o săptămână se încheiară fără rezultate importante. Manuel se alese cu multe încurajări, dar cu puţine făgăduieli concrete. Veneţia era dispusă să sprijine lupta pentru existenţă a Bizanţului, dar nu pe căi militare. Complicaţii pontice externe - conflictul cu Genova, cu Imperiul German, cu Milanul - o sileau să îşi îndrepte pentru moment eforturile în alte direcţii. Serenissima Republică era însă gata să ia sub protecţie directă unele insule din arhipelagul grecesc, aflate mea sub dominaţie bizantină. Basileul era dispus să facă unele concesii, dar nu să cedeze porţiuni am imperiu. Dacă va fi să mai piardă teritorii, le va pierde numai prin luptă.

Spre sfârşitul şederii sale la Veneţia, atmosfera prietenoasă din primele zile se răci. Veneţienii se bucurau de vizita basileului, dar aveau şi alte treburi. Cei şase mari înţelepţi care conduceau treburile Serenissimei Republici îl povăţuiră să facă o vizită Înaltului duce al Milanului. Gian Galeazzo Visconti întreţinea mai strânse relaţii de prietenie cu Franţa, aşa că putea oferi subsidii pentru Bizanţ, girate de către regele Charles al VI-lea.

Manuel părăsi cu inimă grea Veneţia. Vor fi oare mai bine primiţi în Apus? Franţa trimisese trupe care se luptaseră cu turcii la Nicopole. Poate va repeta gestul dacă i se va dovedi că Islamul reprezintă un mare pericol nu numai pentru Bizanţ, ci şi pentru întreaga Europă...

* * *

I se spunea „Omul cu mâinile pătate de sânge”. Când lui Gian Galeazzo Visconti îi ajungea la ureche această poreclă, râdea. Râdea mânzeşte, ca de o glumă nereuşită. Proşti mai erau şi oamenii. Se limitau să îşi manifeste nemulţumirea împotriva ocârmuirii sale biciuindu-l cu porecle şi cu anecdote - credeau ei - usturătoare, dar care mai mult sau mai puţin îl amuzau. Atâta vreme cât se mărgineau să-l atace cu vorbe spirituale, putea să doarmă liniştit. Le lăsa acest mijloc de a-şi descărca năduful, fiindcă era mai puţin primejdios decât o conspiraţie tainică. Cinic, Gian Galeazzo Visconti chicotea în sinea lui. Cum se poate spune că am mâinile pătate de sânge, când eu nu îmi înlătur adversarii decât prin otrăvire? E de conceput o moarte mai curată? Curge vreo picătură de sânge? Victima se stinge lent, ca flăcăruia unei lumânări căreia i se termină fitilul. Se zbuciumă, se chinuieşte, aruncă o ultimă pâlpâire, apoi dispare, lăsând un plăpând firicel de fum. În curând se topeşte şi el în neant.”

Unchiul său, Barnabo, îl acuzase odată că este lipsit de recunoştinţă, de simţul onoarei, că îşi încalcă sistematic angajamentele. Gian Galeazzo îl otrăvise, spre a-i confirma postmortem aprecierile. Barnabo avusese proasta inspiraţie să-l asocieze la domnie. Nepotul îşi manifestase gratitudinea trecându-l în regatul lui Hades nu numai pe unchi, ci şi pe fiii acestuia.

Gian Galeazzo avea multiple legături de rudenie cu familia regală a Franţei. Atât de multiple, încât îi creau unele complicaţii nedorite. Fusese căsătorit cu Isabella, sora răposatului rege Charles al V-lea al Franţei, iar pe fiica sa Valentina o căsătorise cu Louis, duce d'Orléans, fratele regelui Charles al VI-lea.. Ghinionul făcuse ca Charles al VI-lea să se însoare cu Isabeau de Bavière, a