cărei mamă - Thadea Visconti - era fiica lui Barnabo. Regina Isabeau nu-i putea ierta lui Gian Galeazzo uciderea bunicului ei. În acest chip ducele Milanului avea în familia regală a Franţei aliaţi, dar şi duşmani de moarte. Împăratul Manuel se adresase lui Gian Galeazzo, rugându-l să se folosească de creditul pe care-l avea la Paris, spre a sprijini cauza Bizanţului. Ducele, dornic să devină rege al Italiei, era dispus să joace rolul de arbitru în afacerile internaţionale. Cu prilejul vizitei pe care basileul o făcu la Milano, Gian Galeazzo îi făgădui tot concursul. Dar ducele era un duplicitar fără pereche. Lua cu mâna stângă ceea ce dădea cu dreapta. În vreme ce ducea tratative cu Manuel al II-lea, transmitea sultanului Baiazid toate discuţiile purtate. De ce? Spre a lovi în regina Isabeau, aliată cu ducele Philippe de Bourgogne, cel mai înverşunat duşman al ducelui d'Orléans. Când Jean de Nevers, fiul lui Philippe de Bourgogne, participase la cruciada organizată de regele Sigismund al Ungariei, Gian Galeazzo comunicase sultanului toate mişcările creştinilor, spre a submina autoritatea Casei de Bourgogne şi indirect puterea reginei Isabeau.

Împăratul Manuel nu cunoştea jocul lui Gian Galeazzo. Dacă l-ar fi cunoscut, ar fi fugit de acesta ca de ciumă. Din nefericire pentru el, diplomaţii săi, lipsiţi de fonduri băneşti, nu erau în stare să „cumpere” informaţii politice de o asemenea însemnătate.

La Milano, împăratul se bucură de o primire fastuoasă, dar numai de atât. Interesele Bizanţului nu coincideau cu interesele lui Gian Galeazzo. Manuel nu era un naiv. Scurta-i şedere la Milano îi permise să ajungă la concluzia că şi aici, ca şi la Veneţia nu se alesese decât cu promisiuni goale, îşi luă rămas bun de la ipocrita sa gazdă şi porni spre Paris...

* * *

Regele Charles al VI-lea al Franţei se afla angajat într-o însufleţită partidă de jeu de paume când ducele de Bourgogne, unchiul său, îi aduse vestea că împăratul Bizanţului cerea permisiunea să-i facă o vizită. Regele se opri din joc, îşi puse sub braţ racheta şi, după ce îşi şterse cu batista fruntea asudată, se întoarse zâmbind spre curtenii care-i urmăriseră cu ostentativă admiraţie evoluţiile sportive.

– Va trebui să ne pregătim sârguincios pentru a-l primi cu toată cinstea pe împăratul Manuel al II-lea, fratele nostru.

Folosea cu plăcere în asemenea împrejurări formula care acorda un protocolar grad de rudenie monarhilor. Era cât se poate de flatat să întâmpine ca pe un frate pe autocratorul Imperiului Roman de Răsărit, urmaşul Caesarilor.

Se adresă ducelui de Bourgogne:

– Va trebui să renovăm o aripă a palatului Louvre. Numai aşa vom asigura împăratului o cartiruire demnă de înaltul său rang.

Se întoarse apoi spre contele de Saint-Pol, partenerul său de joc:

– Saint-Pol, continuăm partida!

Mingea, lovită cu măiestrie de rachetele celor doi jucători, reîncepu să penduleze de la unul la altul, în vreme ce capetele privitorilor se întorceau când la dreapta, când la stânga, urmărindu-i cu atenţie încordată zborul ritmat. Când regele prindea cu dibăcie câte o minge dificilă şi o expedia vijelios partenerului, punându-l în dificultate, curtenii aplaudau cu făţiş entuziasm.

Mai asistau la acest joc regina Isabeau, cu doamnele ei de onoare, precum şi câteva dintre cele mai înalte personaje din regat: Louis d'Orléans, tânărul şi încântătorul frate al regelui, împreună cu soţia sa, fiica faimosului Gian Galeazzo Visconti, ducii de Bourgogne, de Berri şi de Bourbon, unchii suveranului şi adevăraţii conducători politici ai ţării, numeroşi demnitari ai Curţii, ecleziaşti de seamă şi un stol de femei frumoase, la care se adăuga un grup numeros de tineri nobili, meniţi să creeze o companie antrenantă regelui.

Charles mânuia cu abilitate racheta. Îl stimulau nu numai aplauzele privitorilor, dar şi perspectiva serbărilor pe care avea să le ofere în onoarea lui Manuel al II-lea. Adora petrecerile şi distracţiile sub orice formă. Balurile pline de strălucire, cu dansatori îmbrăcaţi în cele mai mândre veşminte. Turnirurile impunătoare şi marţiale, unde cavaleri plini de curaj îşi arată măiestria în mânuirea armelor. Superbele cortegii care defilau pe străzile Parisului, oferind populaţiei bulucite de o parte şi de alta spectacolul magnific al auritelor litiere regale, anturate de curteni îmbrăcaţi în splendide costume de sărbătoare şi escortate de ostaşi din garda călare. Procesiunile religioase, cu impresionanta bogăţie a odăjdiilor, cu parfumul mirodeniilor, cu încântătorul concert al clopotelor care fac să răsune văzduhul. Vânătorile călare, cu mistreţi încolţiţi de haite de câini pe care săi întărâte nu numai mirosul jivinelor pădurii, ci şi corul asurzitor al goarnelor şi strigătele excitate ale vânătorilor. Festinele cu bucate delicioase, savant preparate, menite să desfete văzul, mirosul şi gustul... Pe Charles îl mai încântau veşmintele somptuoase, împodobite cu nestemate ce scăpărau dându-i înfăţişarea unui semizeu, îi plăceau toate acestea şi multe alte desfătări lumeşti, dar numai când avea mintea limpede.

Când i se întuneca raţiunea, uita de petreceri, de lux, de găteli, se închidea în sine şi, învrăjmăşit cu toţi oamenii, vedea în jur numai duşmani dorindu-i moartea. Cât durau crizele, nu se mai dezbrăca, nu se mai spăla, aşa că după un timp îl potopeau păduchii şi jegul. Ca să-i schimbe hainele puturoşite de murdărie, persoanele din anturajul lui se îmbrăcau cu un fel de pieptare matlasate, spre a înfrunta loviturile de pumni ale nebunului dezlănţuit, apoi îl dezbrăcau cu sila, îl spălau şi îl primeneau, lăsându-l după aceea să-şi descarce furia în zvârcoliri, urlete şi blesteme.

Împăratul Manuel era informat de crizele de demenţă ale regelui, înainte de a pleca în Franţa, îngenunchease în faţa icoanei făcătoare de minuni şi îl rugase pe Atotputernicul să-l ajute, limpezind mintea bietului monarh de la care aştepta izbăvirea. Spera să obţină sprijinul lui Charles, fiindcă acesta credea în cavalerism, în puterea binelui, în misiunea sfântă de apărare a creştinătăţii asumată de către Bizanţ, acolo, la fruntariile sud-estice ale Europei.

Se pare că Dumnezeu ascultase ruga basileului. Charles îşi revenise după o lungă criză şi arăta acum mai zdravăn la minte ca niciodată. De însănătoşirea lui se bucurase nu numai împăratul Manuel, ci şi întregul popor al Franţei, care văzuse întotdeauna în regi pe apărătorii săi fireşti faţă de marea nobilime lacomă de bani, de putere. Dar