aceasta nu însemna că Charles îşi reluase toate prerogativele regale. Medicii îl sfătuiseră să nu îşi obosească creierul ocupându-se de treburile publice, ci să se distreze cât mai mult, astfel încât

Diavolul să nu mai găsească un teren prielnic în trupul său, spre a se instala ca la el acasă.

Regele presimţea împanicat apropierea ceţurilor nebuniei, aşa cum epilepticii presimt apropierea crizelor care fac din ei nişte posedaţi ai Diavolului. În epocile de luciditate cerea îngrozit explicaţii medicilor, care îi expuneau cu gravitate teoriile lor: îndeobşte nebunii nu erau nişte bolnavi în sensul clinic al cuvântului, ci nişte biete fiinţe stăpânite de Necuratul. Nebunia scăpa astfel controlului medicilor şi intra în competenţa feţelor bisericeşti, care trebuiau să aplice exorcismul, adică să alunge pe Satana din trupul pacientului. Dacă lupta împotriva lui Lucifer dădea greş, singura soluţie rămânea arderea pe rug. Discipolii lui Aesculap mai susţineau că posedaţii erau victimele a două categorii de demoni: incubii şi sucubii. Charles asculta înfiorat aceste denumiri, a căror simplă enunţare avea darul să împrăştie în jur efluvii de sulf, ţâşnite din măruntaiele Infernului. În cazul incubilor - îşi dezvoltau medicii susţinerile - demonul poseda. În cazul sucubilor, demonul era cel posedat. Regele nu înţelegea prea bine aceste subtilităţi, dar le asculta copleşit de propria sa ignoranţă. În ambele variante terapeutica era aceeaşi: exorcismul. Graţie acestui tratament energic, nebunii se răriseră considerabil. Exterminarea lor prezenta şi avantaje de ordin practic, pe care medicii se fereau să le aducă la cunoştinţa suveranului. Spitalele scăpau de corvoada de a-i îngriji, iar comunitatea realiza economii fiindcă nu mai avea obligaţia să-i întreţină.

Un tânăr medic, recomandat regelui de către contele de Saint-Pol, îndrăznise să se ridice împotriva teoriilor enunţate cu patos de colegii săi de breaslă. Invocase autoritatea unui savant din secolul al II-lea al erei noastre, pe nume Caelius Aurelianus, care susţinea că nebunul poate fi vindecat dacă va fi ţinut într-un loc cu lumină puţină, cu temperatură potrivită şi mai ales dacă va fi ferit de violenţe şi de zgomot. Caelius Aurelianus preconizase crearea de aziluri pentru aceşti dezmoşteniţi ai soartei. Tânărul medic istorisise regelui că împăratul Zenon Isaurianul al Bizanţului, impresionat de argumentele lui Caelius, edictase - la două secole după moartea acestuia - un cod intitulat De privatis carceribus inhibendis, prin care interzicea sub cele mai grele pedepse sechestrarea nebunilor în clădiri particulare şi dispunea internarea lor în spitale, unde să fie îngrijiţi ca oricare alţi bolnavi.

Teza apărată de tânărul medic stârnise furtună de proteste printre colegi, care-l acuzaseră de erezie şi ceruseră trimiterea lui în judecata Tribunalului Inchiziţiei. Nu se ajunsese până acolo, fiindcă într-o noapte, pe când umbla pe străzile Parisului îndreptându-se spre locuinţa unui bolnav, tânărul medic fusese atacat de necunoscuţi şi ucis cu lovituri de pumnal.

– Vreţi să mă ardeţi şi pe mine pe rug? strigase odată regele, înnebunit de spaimă.

Medicii replicaseră cu onctuoasă morgă:

– Nici nu poate fi vorba de aşa ceva. Majestatea-voastră nu intră în categoria alienaţilor mintali obişnuiţi. Un rege este unsul lui Dumnezeu. Diavolul nu i se poate instala în trup, oricât s-ar strădui. Majestatea-voastră este victima unor umori trecătoare. Puţină odihnă şi multă distracţie constituie cea mai eficace terapeutică. Treburile regatului trebuie lăsate pe seama servitorilor credincioşi ai Majestăţii-voastre.

Dacă prescripţiile noastre vor fi urmate cu exactitate, garantăm vindecarea Majestăţii-voastre.

Medicii nu făcuseră decât să debiteze lecţia inspirată de unchii regelui. Nebunia lui Charles avea o anumită periodicitate, făcând să alterneze fazele de pierdere a raţiunii cu fazele de luciditate. Graţie acestei împrejurări, nu fusese înlăturat de la domnie, aşa cum unchii săi ar fi dorit, spre a deveni unicii stăpâni ai Franţei.

Charles simţea instinctiv că nu este iubit de înalţii seniori din anturajul său. Existenţa i se depăna într-o permanentă frică, încă de la vârsta de 12 ani, când se urcase pe tron - în urma morţii părintelui său, înţeleptul Charles al V-lea - încercase senzaţia unui om pierdut într-o pădure uriaşă şi pândit de jivine. Impresia aceasta îi fusese întărită încă din primele zile ale domniei. Tatăl lui se înconjurase de sfetnici pricepuţi recrutaţi din rândurile nobilimii mărunte şi ale burgheziei, spre a crea o contrapondere înaltei nobilimi turbulente şi apucătoare. Înainte de a muri, înscrisese în testament porunca de a se constitui o regenţă încredinţată reginei văduve, Jeanne de Bourbon, care avea să fie asistată de un consiliu regal, alcătuit din fraţii lui, ducii d'Anjou, de Berri, de Bourgogne şi de Bourbon, precum şi din vechii săi miniştri.

Nu apucase să se stingă dangătul clopotelor care vestiseră Franţei schimbarea domniei, că unchii noului suveran se şi porniseră să facă orânduială în ţară aşa cum socotiseră de cuviinţă, încâlcind cu brutalitate voinţa cea de pe urmă a defunctului monarh. Charles nu putea să uite chipul cum unchii săi izgoniseră din consiliu pe vechii sfetnici regali, instaurând un guvernământ al bunului-plac. Dăduseră iama prin tezaurul statului, se grăbiseră să rupă ţinuturi întregi din domeniile Coroanei spre a-şi rotunji propriile fiefuri, iar după ce năruiseră echilibrul economic şi financiar al ţării, sporiseră vechile dări şi instituiseră altele noi. Câteva răscoale provocate de sărăcime fuseseră înecate în sânge.

În acelaşi timp, palatul răsuna de violenţa certurilor iscate între cei patru duci de nesecata lor lăcomie. Charles asculta cu spaimă vorbele grele pe care şi le aruncau, ameninţările şi insultele cu care se împroşcau, apriga lor târguire pe seama bogăţiilor ţării. Copilul încoronat înregistra toate aceste abuzuri fără să crâcnească. Dar îşi făgăduia să îndrepte scandaloasa stare de lucruri de îndată ce va fi proclamat major şi îşi va putea spune cuvântul. Charles avea un singur confident, pe fratele său, Charles de Touraine, duce d'Orléans. În tainicele lor conciliabule făceau planuri spre a se scutura de sub tutela unchilor.

Conflictele dintre aceştia luau proporţii homerice. Partizanii lor, constituiţi în adevărate armate, provocau ciocniri sângeroase, încheiate cu morţi şi răniţi. Treptat, însă, apele tulburi din consiliu prinseseră într-un fel să se limpezească. Personalitatea puternică a ducelui de Bourgogne se impunea treptat în dauna fraţilor săi.

Ducele d'Anjou cedase cel dintâi. Scârbit de opoziţia sistematică a fraţilor lui, se retrăsese din consiliul regal şi se angajase în Italia