într-o aventură militară, care, spera el, avea să-i aducă pe tavă tronul Neapolelui şi al Siciliei. Când îşi luase rămas bun de la augustul său nepot, rostise sibilin: „Să-ţi păzeşti moştenirea, Charles. Vulturii abia aşteaptă să ţi-o smulgă”. Charles urmărise cu atenţie desfăşurarea evenimentelor care tindeau să facă din unchiul său Philippe adevăratul stăpân al Franţei. Duplicitar, îi arăta tot respectul, dar se pregătea în umbră să-l lovească. Aştepta doar momentul prielnic. Acest moment se ivise în ziua în care, potrivit legilor ţării, fusese declarat major. Îndată după preluarea oficială a puterii, îşi afirmase autoritatea ordonând reinstalarea în consiliu a foştilor sfetnici ai tatălui său. Ducele de Bourgogne resimţise hotărârea regală ca pe un afront adus lui personal, dar nu se revoltase, fiindcă nu se socotea încă pregătit spre a-l înfrunta făţiş pe rege. Ura lui se concentrase însă asupra lui Louis d'Orléans, care regizase din umbră lovitura.

Sosise apoi timpul ca regele să se însoare. Abilul duce de Bourgogne îşi făurise un plan bine gândit. Dacă va instala pe tronul Franţei o candidată propusă de el, îşi va asigura recunoştinţa acesteia şi îşi va crea totdeodată o alianţă preţioasă în sânul familiei regale. În împlinirea acestei idei, înfăţişase lui Charles în cele mai luminoase culori pe o tânără principesă a cărei frumuseţe triumfătoare ajunsese de pomină. Isabeau de Bavière, coborâtoare din străvechea familie de Wittelsbach, care dăruise împăraţi Germaniei, era o partidă potrivită sub toate aspectele. Isabeau era utilă ducelui de Bourgogne şi din alt motiv. Nepoată a lui Barnabo Visconti, personajul ucis de Gian Galeazzo Visconti, va fi o rivală declarată a fiicei acestuia, Valentina, căsătorită cu ducele d'Orléans.

Când văzuse portretul pictat în ulei şi încadrat cu diamante al superbei Isabeau, regele Charles se aprinsese ca o pădure virgină ce ia foc de la o scânteie. Mistuit de dragoste - în culisele Curţii se şoptea că i se făcuseră farmece - grăbise ceremonia nupţială, care se încheiase într-o apoteoză de strălucire şi de veselie populară.

S-ar fi zis că destinul oferise lui Charles numai bucurii. Domnea peste una din cele mai frumoase şi mai puternice ţări din Europa, autoritatea sa personală se fortificase, era iubit de popor, iar alături de el se afla o regină fermecătoare. Acest moment constituia din nefericire zenitul domniei, ce avea să fie urmat de un lanţ de dezastre. Prima verigă a acestui lanţ era Isabeau de Bavière. Voluptoasă, de o senzualitate dezlănţuită şi mai ales pervers de falsă, reuşise să-şi subjuge soţul, care vedea în ea o fiinţă desăvârşită.

Regele, deşi nu strălucea prin inteligenţă, se trezise treptat din aurita-i euforie, dându-şi într-un târziu cu groază seama că interesele contradictorii ale membrilor familiei şi urzeala de intrigi din jurul lor ameninţau săi surpe tronul. Dar nu ştia cum să reacţioneze. Adeseori veghea până noaptea târziu, întrebându-se cum de reuşise părintele lui să îşi strunească atât fraţii, cât şi pe neastâmpăraţii săi vasali.

Apoi intervenise prima criză de nebunie a regelui, acolo, la Amiens, unde avuseseră loc serbările încoronării. Charles îşi amintea cu spaimă senzaţia aceea bizară, încercată în timpul audienţei acordate ambasadei trimise de regele Richard al II-lea al Angliei. Era în anul 1392. Participase personal la un turnir şi se simţea obosit. Asculta tocmai lectura mesajului de pace semnat de suveranul englez, când i se făcuse rău. O stare bizară de nelinişte, însoţită de palpitaţii puternice şi de nişte ecouri venite parcă din altă lume, ce se amplificau asemenea unor dangăte de clopot. Leşinase. Când îşi revenise din leşin, se afla într-un pat cu polog, înconjurat de figurile grave ale unor medici înveşmântaţi în robe ample, cernite.

– Unde mă aflu? întrebase regele năuc, ducându-şi mâinile la cap.

Bâjbâia printr-o pâclă cenuşie, care-l izola de restul lumii, aşa cum linţoliul izolează un cadavru de cei vii. Îl gâtuia o spaimă cumplită. Tot felul de arătări îi populau închipuirea bolnavă.

Mai târziu, după ce i se limpezise mintea, i se explicase că indispoziţia sa, datorită probabil oboselii, durase câteva zile. Charles avea senzaţia că se deşteptase dintr-un coşmar. I se mai spusese că în tot timpul bolii fusese adăpostit în palatul episcopal din Beauvais, unde îl aduseseră pe targă. I se prescrisese o lungă perioadă de odihnă. Charles nu ţinuse seamă de recomandările medicilor. Un neastâmpăr inexplicabil îl îmboldea să se agite, să fugă de linişte, de cei patru pereţi ai încăperii în care zăcuse.

În ciuda stăruinţelor reginei, care îl implorase să rămână la Beauvais încă două sau trei săptămâni, hotărâse să participe personal la o campanie militară de pedepsire a ducelui de Bretagne, autorul unui atentat nereuşit împotriva conetabilului de Clisson, personaj de seamă în consiliul regal. Unchii regelui se opuseseră acestei expediţii, dar Charles, îndemnat de Louis d'Orléans, trecuse peste voinţa lor şi dăduse ordin trupelor să pornească la drum.

Spre îngrijorarea curtenilor care-l însoţeau, regele se arătase extrem de surescitat. Escortat de un escadron din corpul de gardă, călărea în fruntea coloanei, dând tot felul de ordine contradictorii, spre a se cufunda apoi în tăceri prelungite. Această alternanţă între perioadele de agitaţie şi de apatie îl pusese pe gânduri şi pe ducele d'Orléans, care-şi supraveghea alarmat fratele.

În localitatea Le Mans, unde coloana făcuse un scurt popas, Charles rostise cuvinte incoerente, însoţite de gesturi dezordonate. Trupele părăsiseră apoi Le Mans, afundându-se în pădurile seculare ce se desfăşurau până dincolo de fruntariile ducatului de Bretagne. Era o zi caniculară de august. Cerul avea o luminozitate orbitoare. Atmosfera încărcată de electricitate sporea neliniştea regelui. Măreţia sălbatică a codrilor îi înfiora sufletul. În freamătul frunzelor - agitate de un curent de aer prevestitor de furtună - desluşea glasul duhurilor pădurii; în umbrele desişurilor - ameninţări tainice; în pâcla verzuie care plutea zdrenţuită pe sub boltele coroanelor bogate ale copacilor - siluetele strigoilor care încolţeau pe călătorii rătăciţi, împingându-i la pieire.

– Louis, strigase deodată regele, pădurea asta e bântuită de spiritul reginei Berthe! îi simt prezenţa! Da, da! I-o simt! Tu nu o simţi?

Ducele d'Orléans zâmbise cu prefăcut calm.

– Nu simt nimic, închipuirea ta e prea bogată, Charles.

Regele aruncase în jur priviri de animal hăituit, apoi se uitase iritat la fratele său.

– N-ai