– Am văzut doar câteva veveriţe, Charles.

– Veveriţe? Astea-s spiritele malefice ale codrilor, Louis! Au îmbrăcat înfăţişarea de veveriţe, ca să te înşele. La noapte se vor înapoia sub formă de lupi cu capete de oameni.

Chipul i se crispase. Un tremur nestăpânit îi schimonosea gura. Mâinile i se încleştaseră pe dârlogi.

– Într-o pădure ca asta am să mor, Louis. Asemenea lui Siegfried, eroul din Nibelungenlied. Ssst! Auzi cum şoptesc spiritele?

– Armele noastre se izbesc de oblâncuri, Charles. Dintr-un desiş ţâşnise un bătrân, înveşmântat întro cămaşă lungă, aspră, din pânză de sac. Părul alb, neţesălat, ochii pătrunzători ca două sfredele, acoperiţi pe jumătate de sprâncene zburlite, obrajii brăzdaţi de încreţituri adânci îi dădeau o înfăţişare de iluminat. Se repezise la calul regelui şi îl înşfăcase de dârlogi.

– Sire, să nu faci un pas mai departe! strigase poruncitor moşneagul, întoarce-te din drum! Dacă nu te întorci, vei pieri căci eşti înconjurat numai de trădători!

Regele îl privea hipnotizat.

– Înapoi, Sire! strigase iarăşi cu glas sepulcral bătrânul. Înapoi, înapoi, până nu va fi prea târziu!

Mai înainte ca pajii din preajma suveranului să fi putut interveni, dăduse drumul dârlogilor şi dispăruse într-un desiş.

– Puneţi mâna pe el! poruncise furios ducele d'Orléans. Pajii şi călăreţii din primele rânduri ale detaşamentului de gardă dăduseră să se repeadă pe urmele unchiaşului.

– Lăsaţi-l! zbierase isteric regele. Lăsaţi-l! E un semn de la Dumnezeu sau de la Diavol!

– Aş pune rămăşag pe o sută de ducaţi că este un om al unchiului nostru de Bourgogne, care vrea să te facă a renunţa la această expediţie, rostise cu scârbă fratele regelui, îi cunosc manevrele şi stilul de lucru.

Regele îşi plecase abătut fruntea. Dăduse pinteni calului, pornind mai departe.

– Cred că te înşeli, Louis.

– Dacă m-ai fi lăsat să-l prind, ţi-aş fi dovedit că am dreptate. După cincizeci de bice, ar fi mărturisit totul.

Regele nu răspunsese. Apariţia aceasta insolită îl impresionase puternic. Capătul coloanei ieşise într-un luminiş vast. După relativa răcoare din pădure, arşiţa se abătuse asupra călăreţilor ca un val de lavă topită. Amorţiţi de zăpuşeală, unii soldaţi abia se mai ţineau pe cai. Sudoarea li se scurgea gârlă pe obraji şi pe gât, prelungindu-se pe sub platoşele de fier încinse de razele soarelui. Un paj care călărea în urma regelui aţipise în şa. Într-un moment de neatenţie scăpase din nună lancea, care căzuse lovind cu zgomot metalic coiful unui alt paj. Charles tresărise. Privirile lui înspăimântate cătaseră în jur. Din orbitoarele şi jucăuşele reverberaţii solare se întrupaseră deodată tot felul de monştri, care se năpustiseră asupra lui. Urlând gutural, Charles scosese fulgerător sabia din teacă spre a se apăra. Spaima îi însutise puterile. Începuse să mânuiască disperat sabia, înfigând-o în dihăniile pe jumătate lupi, pe jumătate oameni care-l împresuraseră şi voiau să-l ucidă. Regele împlântase sabia în pieptul unui monstru! Simţise cum lama pătrunde până la prăsele în carnea blestematului trimis al lui Lucifer. Strigase triumfător:

– Am nimicit un diavol! Am să-i nimicesc pe toţi! Panicaţi de furia dementă cu care regele îi ataca, pajii şi curtenii din preajma sa se risipiseră care încotro, în galopul cailor. Un ofiţer din gardă şi un paj nu scăpaseră de urgia lui. Străpunşi de sabia suveranului, se prăbuşiseră din şa. Charles se repezise turbat de furie pe urmele celorlalţi fugari. Ducele d'Orléans gonea de frica morţii, slujită acum de braţul regelui. Reuşise să scape, dar un alt curtean, mai puţin norocos, căzuse grav rănit. Regele îşi înfipsese apoi sabia în pântecele unui soldat, însă, când s-o tragă afară din trupul închircit în şa, calul i se smucise, făcându-l să scape arma din mână. Dăduse să smulgă din teacă un cuţit de vânătoare, dar un căpitan din gardă, pe nume Guillaume Martel, profitase de ocazie şi, năpustindu-se asupra lui, îi fixase braţele, prinzându-l pe la spate. Făcând spume la gură, suveranul se zbătuse spre a se elibera din încleştare, dar alţi curteni se abătuseră asupra lui şi, cu preţul unor mari sforţări, reuşiseră să-l imobilizeze, să-i smulgă armele şi să-l coboare de pe cal. Istovit de eforturile care-i consumaseră ultimele resturi de energie, Charles nu mai opusese rezistenţă. Soldaţii îl culcaseră pe iarbă.

Philippe de Bourgogne, reluându-şi rolul de conducător al consiliului regal, ordonase trupelor să facă drumul întors. Suveranul fusese transportat cu o litieră la Le Mans, apoi la Chartres şi de acolo la Greii, unde avea să rămână până la vindecare...

Un episod trist se încheiase. Noua criză de nebunie a regelui consternase întreaga Franţă. O consecinţă imediată a îmbolnăvirii lui fusese reintrarea în arenă a unchilor regali. Ducele de Bourgogne şi fraţii săi convocaseră consiliul şi, fără să ţină seama de împotrivirea lui Louis d'Orléans, demiseseră pe sfetnicii reintraţi în favoare, apoi hotărâseră trimiterea lor în faţa unui tribunal extraordinar. După un simulacru de proces, toţi aceştia fuseseră condamnaţi la moarte.

În preajma executării sentinţei, Charles îşi revenise la normal. Primul său gest de autoritate fusese semnarea unui decret de graţiere. Demnitarii salvaţi de la moarte n-aveau să îşi mai ocupe însă niciodată locurile în consiliu. Regele îşi dăduse seama că nu se mai putea împotrivi unchilor săi. Boala îi năruise încrederea în sine şi orice năzuinţă de a mai lupta.

Urmase o perioadă de linişte. Charles se simţea sleit de puteri. Posibilitatea unei reveniri a bolii îi crea o stare sufletească deprimantă. Spre a-l smulge din marasmul gândurilor negre, Louis d'Orléans îşi asumase obligaţia de a organiza tot felul de petreceri. Din ordinul lui, serbările de la Curte fuseseră reluate cu frenezie. Balurile, turnirurile, vânătorile se înşiruiau ca mărgelele pe aţă. În acest timp, războiul dintre Franţa şi Anglia, pornit cu mai bine de o sută de ani în urmă, continua cu intermitenţe. La un bal mascat oferit în palatul Saint-Pol, câţiva tineri nobili, la care se alăturase regele însuşi, se mascaseră în „sălbatici”, îmbrăcând pentru circumstanţă nişte combinezoane cusute pe corp şi unse cu răşină neagră, peste care presăraseră un strat flocos din câlţi de lână, ce imitau blana. Un invitat - unii pretindeau că