ar fi fost însuşi ducele d'Orléans - săvârşise o imprudenţă, apropiindu-se de ei cu o torţă aprinsă spre a-i identifica. Câlţii luaseră foc, transformând pe tinerii „sălbatici” în facle vii. În faţa curtenilor înspăimântaţi se desfăşurase o scenă atroce. „Sălbaticii” alergau printre invitaţi, urlând şi străduindu-se zadarnic să îşi smulgă combinezoanele de pe ei. Regele avusese norocul să fie salvat de mătuşa sa, ducesa de Berri, care - cu prezenţă de spirit - îi aruncase pe umeri mantia ei, stingându-i câlţii aprinşi. Ceilalţi nobili pieriseră în chinuri îngrozitoare. Şocul nervos provocat de acest holocaust făcuse ca regele să îşi piardă din nou minţile. Philippe de Bourgogne lăsase să se înţeleagă că Louis d'Orléans provocase nenorocirea, spre a moşteni tronul. Conflictul dintre Casele de Bourgogne şi d'Orléans luase proporţii, în orice domeniu ar fi încercat să se infiltreze fratele regelui, se ştia că unchiul avea să facă totul spre a-i zădărnici planurile.

Revenirea la realitate după fiecare eclipsă mintală dădea regelui senzaţia că timpul, oprit în decursul crizelor, reîncepea să se scurgă, dar cu un decalaj care îl punea adeseori în situaţia de a nu mai recunoaşte lumea care îşi depăna viaţa în condiţii normale. I se întâmplase să găsească noi personaje în anturajul său, fiindcă cele dinainte, ştiute de el, fie că muriseră, fie că fuseseră izgonite de preaputernicul său unchi de Bourgogne. Simţea totdeodată şi o înstrăinare sufletească tot mai pronunţată a reginei. Isabeau îşi ducea existenţa într-o lume a ei, foarte ciudată şi extrem de dubioasă, dar mai ales ruptă de cercurile oficiale ale palatului.

Când îi fusese anunţată vizita împăratului Manuel, regele Charles se bucurase sincer. Poate că schimbarea de atmosferă, de gânduri îl va smulge din profunda-i demoralizare, din ambianţa tulbure în care se mişca asemenea unei fantoşe trase de sforile mânuite de fratele şi de unchii săi.

În acest focar de intrigi şi de frământări meschine se pregătea să îşi facă intrarea împăratul Manuel, minat de speranţe care - după eşecurile întâmpinate la Veneţia şi la Milano - începeau să-i pară deşarte. Când pătrunse pe teritoriul Franţei, după o aventuroasă traversare a Alpilor, îl izbi neplăcut dezolarea peisajelor. Străbătu sate şi oraşe arse, pustiite, reduse la o îngrămădire de ruine. Printre dărâmăturile pe jumătate calcinate rătăceau ca nişte strigoi fiinţe omeneşti, acoperite de zdrenţe şi cu înfăţişare de troglodiţi. La trecerea escortei imperiale, epavele umane fugeau înspăimântate şi se ascundeau prin cele mai tainice cotloane.

Într-un sat din care nu mai rămăseseră în picioare decât turla bisericii şi câteva case cu acoperişurile arse, basileul văzu un bătrân ce abia se târa pe lângă ziduri. La ordinul său, soldaţii din escortă i-l aduseră pe sus. Când se trezi în faţa împăratului, bătrânul înspăimântat se aruncă în genunchi, rugându-se să fie cruţat.

– De ce ţi-e frică de mine? îl întrebă Manuel prin intermediul unui interpret.

Încurajat de chipul blajin al basileului şi de moneta de aur pe care acesta i-o strecură în mână, omul îi spuse că pe acolo trecuseră şi soldaţii englezi, şi soldaţii francezi, şi tâlharii, şi, mai răi decât toţi, mercenarii din seminţii străine, care ucideau, jefuiau, violau, lăsând în urmă prăpădul.

Împăratul era deprins cu pustiirile rămase de pe urma războaielor. Pe vremea când, ostatic fiind, comandase o mică unitate de cavalerie din armata sultanului, văzuse devastări îngrozitoare. Ororile săvârşite de mercenarii catalani şi navarezi depăşeau însă cea mai bolnăvicioasă închipuire. Gata să îşi închirieze spada celui care-i plătea mai bine, treceau fără nici un scrupul dintr-o tabără într-alta, lovind necruţător pe prietenii de ieri şi fiind oricând gata să-i lovească pe cei de azi dacă interesele le-ar fi cerut-o.

Se cunoşteau locurile pe unde trecuseră mercenarii pentru că erau pârjolite ca şi miriştile după foc. Târgurile şi satele ce avuseseră norocul să nu se afle în calea mercenarilor arătau mulţumitor. Primarii şi oficialităţile care-i ieşeau în întâmpinare rosteau cuvinte de bun sosit, fără a uita să sublinieze dorinţa de pace a cetăţenilor.

Împăratul le înţelegea durerea. Din nefericire, lumea părea lovită de nebunie. Oamenii se băteau în numele unor principii religioase intransigente, se băteau fiindcă aşa le dictau interesele egoiste, se băteau pentru bani, ori din plăcerea de a mânui armele, se băteau spre a cotropi, se băteau pentru a se apăra...

Manuel sosi la porţile Parisului în primele zile ale lunii iulie. Dacă îl încercaseră unele îndoieli în privinţa primirii ce avea să i se facă, realitatea depăşi aşteptările-i cele mai optimiste. La Charanton îl întâmpinară două mii de parizieni călări, care-i alcătuiră o sărbătorească escortă. În preajma fortăreţei Bastilia îl aşteptau cancelarul Franţei, trei cardinali, numeroşi nobili şi cinci sute de soldaţi din garda regală. Cancelarul îi debită cu patos o cuvântare de bun sosit, împănată cu citate clasice, preamărind gloria milenară a Bizanţului, vitejia şi înţelepciunea basileului, forţa morală a bizantinilor, care rezistau crâncenelor atacuri din afară. Apoi îl conduse cu toată pompa spre inima capitalei. Manuel rămase profund mişcat de manifestaţia de simpatie a locuitorilor Parisului, care se îmbulzeau pe străzile bogat pavoazate, ovaţionându-l. „Cauza Bizanţului nu este încă pierdută”, gândea, înfiorat de bucurie. Chipul lui nobil, barba înspicată de timpuriu cu fire argintii, atitudinea-i mândră, dar în acelaşi timp plină de curtenie, veşmântul alb, brodat cu aur, stârneau admiraţie. Banierele fâlfâiau în vânt, tapiserii, covoare, ghirlande de flori împodobeau balcoanele şi ferestrele, trompetele răsunau marţial, străpungând văzduhul.

Regele Charles îl primi la palatul Saint-Pol şi îl îmbrăţişă. Îi prezentă apoi cu tot ceremonialul pe cele mai înalte personaje de pe cuprinsul regatului. Când ajunse în dreptul contelui Jean de Nevers, împăratul îi dădu acolada, mulţumindu-i pentru participarea sa la ultima cruciadă.

– Ştiu câte adversităţi aţi înfruntat, conte, pentru izbânda cauzei creştinătăţii. Bizanţul vă asigură prin mine de recunoştinţa sa.

– Regret, Majestate, că lupta noastră nu a fost încununată de succes, se înclină Jean de Nevers, ducându-şi mâna la inimă.

– Am fost înfrânţi la Nicopole, dar nu am abandonat lupta, interveni ducele de Bourgogne. Nu vom avea linişte până când barbarii osmanlâi nu vor fi izgoniţi din Europa.

– Bunul meu unchi de Bourgogne a exprimat propriile mele gânduri, vorbi cu însufleţire regele Charles.

Prezenţa împăratului bizantin în Franţa căpăta