pentru el semnificaţia împlinirii unui vis. În copilărie i se povestiseră atâtea isprăvi extraordinare ale campionilor creştinătăţii în luptă cu sarazinii, încât nu se mai gândea decât la războaie şi la fapte vitejeşti.

– Nu am făcut pentru ţara Majestăţii-voastre atâta cât ar fi trebuit să facem, reluă el. Rog pe Majestatea-voastră să fie încredinţată că vom depune pe viitor toate strădaniile pentru a salva Constantinopolele. Exuberant, se apropie de imperialul său oaspete şi îl sărută pe obraji.

Ducele d'Orléans zâmbea amuzat de explozia de entuziasm belicos a fratelui său. În ceea ce-l privea, avea serioase rezerve. Franţa nu trebuia să îşi irosească forţele pe meleagurile îndepărtatei Europe

Răsăritene. Cruciadele nu-şi mai aveau rostul. Nu le era permis oamenilor de stat să se lase târâţi de idealurile desuete ale naivilor cavaleri care porneau să se războiască peste mări şi ţări cu sarazinii, sacrificându-şi interesele pământeşti pentru o ipotetică răsplată cerească. Eforturile Franţei trebuiau canalizate spre cucerirea Italiei. Acolo avea el de gând să îşi făurească un regat, spre a precumpăni puterea crescândă a unchiului său, Philippe de Bourgogne.

La ospăţul oferit de regele Franţei se ridicară numeroase cupe pentru gloria Bizanţului şi a Franţei. În zilele următoare avură loc alte ospăţuri, vânători, turniruri, baluri, apoi lucrurile se mai liniştiră. Basileul vizită câteva aşezăminte religioase şi de cultură, fiind primit cu pompă şi cu înflorite discursuri de bun venit.

Dar Manuel nu sosise la Paris ca să petreacă şi ca să-şi desfete spiritul în compania savanţilor. Grăbi inaugurarea discuţiilor politice, pentru a materializa făgăduielile atât de generoase ale lui Charles. Dar când fu să se treacă de la vorbe la fapte, se iviră primele dificultăţi. Ducele de Bourgogne, atât de binevoitor până atunci, nu se grăbi să precizeze în ce va consta sprijinul pe care-l va acorda Bizanţului. Reticenţele lui erau deconcertante. Împăratul Manuel angajă o convorbire amicală cu Nevers însuşi. Acesta se arătă dornic să reia lupta împotriva otomanilor, dar proiectele sale erau vagi. În realitate, entuziasmul tânărului conte pentru asemenea expediţii scăzuse la zero. Trista sa experienţă de la Nicopole şi captivitatea de la Brussa îi strecuraseră în suflet o teamă nemărturisită faţă de puterea sultanului. Ducele de Berri - care acumulase averi incomensurabile storcându-şi de bani vasalii - oferi prin interpuşi împăratului un împrumut important, dar cu o dobândă exorbitantă şi cu garanţii teritoriale excesive. Condiţiile acestea prohibitive împinseră negocierile într-un impas. Ducele d'Orléans făgădui un însemnat contingent de trupe, dar numai după ce îşi va consolida mozaicul domeniilor din Franţa şi de dincolo de hotarele ei. Regele Charles era singurul personaj care dorea cu toată sinceritatea să ajute Bizanţul, dar şi în direcţia aceasta se ridicau obstacole. Războiul dintre Anglia şi Franţa încetase temporar datorită eforturilor comune ale lui Richard al II-lea şi ale lui Charles, care înţeleseseră că nu avea nici o raţiune să continue un măcel inutil. Din nefericire, la Londra exista un puternic partid belicist, care nu aştepta decât un prilej favorabil spre a redeschide ostilităţile. Franţa nu se putea deci lipsi de nişte trupe pentru moment nefolosite, dar care puteau fi oricând chemate să apere hotarele ţării.

Dacă personajele oficiale solicitate de împăratul Manuel păreau refractare unei intervenţii militare imediate, se găsiră destui particulari dornici să-i acorde sprijinul. Astfel, o nobilă doamnă trecută de prima tinereţe se oferi să pună la dispoziţia împăratului toate giuvaerurile ei, precum şi o apreciabilă sumă de bani, cu o singură condiţie: basileul să o ia de nevastă şi să o încoroneze împărăteasă a Bizanţului. Manuel îi mulţumi curtenitor pentru ofertă, dar îi declară că nu avea de gând să se despartă de actuala lui soţie, cu care împărţise până atunci atâtea vicisitudini.

Un individ i se înfăţişă, afirmând că este posesorul unui deget de la piciorul Sf. Mihail, conducătorul oştirilor cereşti. Va fi destul ca degetul să fie arătat soldaţilor turci, ca aceştia să arunce înspăimântaţi armele; în schimbul preţioasei relicve cerea o importantă sumă de bani. Manuel respinse şi această ofertă. Deşi cruciaţii latini care cuceriseră Constantinopolele sustrăseseră nenumărate moaşte din tezaurele bisericilor bizantine, mai rămăseseră destule spre a fi întrebuinţate cu efecte mai mult sau mai puţin sigure.

Un spaniol cu nume mai răsunător decât dangătul unui clopot se oferi să furnizeze împăratului o armă nouă, care, pretindea el, depăşea în eficacitate focul grecesc.

Un catalan - prezentându-se drept căpitan - făcuse oferta să recruteze trei companii de mercenari, cu o bogată experienţă acumulată pe câmpurile de bătălie din Franţa, Italia, Germania, Ţările Baltice şi Spania. Mulţi dintre ei se bătuseră şi cu arabii, aşa că le cunoşteau felul de a se lupta. Trei companii de ostaşi bine antrenaţi nu erau de lepădat. Din nenorocire, căpitanul pretinse lefuri care părură exorbitante împăratului.

Se spune că ambasadorii sunt nişte spioni cu imunitate diplomatică. Reprezentanţii Imperiului Bizantin în Franţa nu dispreţuiau aceste practici. Deşi dispuneau de fonduri băneşti mai puţin importante decât agenţii diplomatici ai altor state, reuşiseră să recruteze câţiva informatori - puţini la număr, ce-i drept - dar care suplineau cantitatea prin calitate. Printre aceştia se afla şi un oarecare baron Reynaud de Roussillon, personaj cu reputaţie dubioasă, dar chipeş şi cu mare trecere la Curte. Se şoptea că ar fi amantul reginei Isabeau, care-i furniza subsidii generoase. Roussillon era un pătimaş adept al jocurilor de hazard şi îndeobşte pierdea.

Într-o noapte, după un mare ospăţ la palatul ducelui de Berri, emisarii împăratului Manuel i-l aduseră pe Roussillon, care - susţineau ei - putea furniza informaţii interesante. Tânărul aristocrat francez avea o siluetă elegantă, suplă, în contrast cu masivitatea atletică a majorităţii nobililor ce-şi făceau din mânuirea armelor raţiunea existenţei. Distincţia manierelor sale era considerată efeminare de către brutalii cavaleri occidentali. Rafinaţii bizantini îl apreciau tocmai pentru aceste însuşiri, atât de dispreţuite de „neciopliţii” nobili francezi. Roussillon îl sfătui pe împărat să nu îşi facă iluzii în ceea ce priveşte unchii şi fratele regelui. Singurul personaj pe sinceritatea căruia se putea bizui era regele Charles. Dar şi acesta era slab, influenţabil. Împăratul trebuia să-şi facă un aliat la Curte, capabil să întreţină nestins entuziasmul lui Charles pentru cauza Bizanţului. Un astfel de aliat nu putea fi