decât regina Isabeau. El, Roussillon, îşi asuma delicata misiune de a realiza un acord trainic între Isabeau şi împărat. Evident, aştepta ca serviciile sale să fie recompensate. Regina va avea grijă să determine pe suveran a îndrepta spre Constantinopole trupele pe care Louis d'Orléans voia să le folosească spre a-şi dura un regat în Italia. Roussillon îl mai povăţui pe împărat să păstreze taina în jurul acestor tratative.

Înainte de a părăsi palatul Louvre, Roussillon primi de la împărat un diamant de mare preţ şi o pungă cu ducaţi. Darul acesta avea să fie reînnoit în ziua în care suveranul Franţei va porunci corpului expediţionar să pornească spre Constantinopole.

Câteva zile după convorbirea cu Roussillon, împăratul avu prilejul să constate că acesta nu se lăudase când lăsase a se înţelege că avea un puternic ascendent asupra reginei. În cursul unui bal oferit de contele de Saint-Pol, regele Charles îl luă deoparte pe împărat şi îl asigură că, în ciuda opoziţiei unora din consilierii săi, îi va pune la dispoziţie bani şi soldaţi.

– Regina, continuă el cu înflăcărare, s-a înrolat printre apărătorii cauzei Majestăţii-voastre. Aseară, de pildă, mi-a vorbit îndelung despre necesitatea salvgardării Bizanţului. Să ştiţi că am o mare încredere în opinia reginei. Am să vă ajut. Vă rog să fiţi încredinţat că am să vă ajut.

Manuel rămase atât de încântat de aceste făgăduieli, încât trimise nepotului său, ce-l suplinea la Constantinopole, un mesaj plin de optimism: „Numeroase sunt semnele de bunăvoinţă pe care mi lea acordat gloriosul rege ale Franţei. Numeroase sunt şi asigurările obţinute din partea rudelor sale, a demnitarilor Curţii şi a tuturor oamenilor de bine”. Manuel ştia că situaţia trandafirie zugrăvită în scrisoare nu corespundea în totul adevărului. Dar mai ştia că locuitorii Constantinopolelui aveau nevoie să li se ridice moralul.

Ori de câte ori îl întâlnea, regina Isabeau îi manifesta simpatia. Cu prilejul unui banchet îi declară ferm:

– Interesele Majestăţii-voastre sunt şi ale mele. Regele Charles întări spusele ei, afirmând cu patos:

– Sire, aş dori să mă socotiţi un cetăţean al Constantinopolelui. Voi face tot ce-mi va sta în putinţă spre a-l apăra de sarazini.

Câteva zile mai târziu, împăratul fu invitat la un turnir. La această întrecere sportivă aveau să participe aşii Franţei. Regele Charles, care urma să distribuie personal premii învingătorilor, fu cuprins în ultimul moment de o indispoziţie bruscă. Sfătuit de medici, renunţă să mai asiste la competiţie. Dar îl trimise în locul său pe ducele de Berri, ordonându-i să facă onorurile cuvenite imperialului oaspete.

Basileul se arătă foarte afectat de această veste.

– Sper să nu fie nimic grav.

– Avem un rege bun şi înţelept, replică unchiul suveranului. Din nefericire, are o fire bolnăvicioasă. Sperăm însă că Dumnezeu, în marea lui milă pentru Franţa, îl va întări, astfel încât să îşi ocârmuiască mai departe ţara, spre binele întregului popor...

Împăratul căzu pe gânduri. Dacă regele s-ar îmbolnăvi mai înainte de a-şi trimite soldaţii în ajutorul bizantinilor, toate eforturile pe care el, Manuel, le făcuse spre a-i atrage bunăvoinţa ar rămâne sterile. Sprijinul reginei nu i-ar mai folosi la nimic. Din toate acestea se desprindea o concluzie. Nui era îngăduit să se rezume la ajutorul Franţei. Trebuia să solicite şi sprijinul altor monarhi din Occident, aşa cum îşi propusese, dealtfel, înainte de a porni în acest turneu. Ezitase să facă o vizită în Anglia - pe care o programase încă de la Constantinopole - fiindcă în ultima vreme interveniseră acolo mari frământări lăuntrice. Regele Richard al II-lea fusese detronat de Henry de Lancaster, care preluase domnia. Ex-suveranul Angliei fusese încarcerat într-un castel al Coroanei britanice. Cei mai mulţi monarhi din Europa condamnaseră gestul uzurpatorului. Dar Manuel nu se lăsa călăuzit de idei preconcepute. Avusese o deosebită simpatie pentru Richard, însă aceasta nu însemna că se socotea obligat a nu stabili relaţii de prietenie cu noul suveran. Interesele imperiului îl preocupau în primul rând. Richard al II-lea îi făgăduise odinioară sprijin. Poate că Henry de Lancaster va continua aceeaşi politică binevoitoare faţă de Bizanţ.

Către mijlocul lui decembrie, basileul îşi luă rămas bun de la regele Franţei şi de la curtenii săi, apoi plecă la Londra...

* * *

Din fundul celulei sale întunecoase şi umede, Richard al Il-lea de Bordeaux, ex-rege al Angliei, auzi de la nişte gardieni care stăteau de vorbă pe coridorul de piatră al temniţei vestea că autocratorul Imperiului Bizantin sosise în Anglia într-o vizită oficială. Richard zâmbi cu amărăciune. Tratative în legătură cu această vizită se purtaseră înainte de a-şi pierde tronul. Se scursese mult timp de atunci? Richard ştia doar că trecuse o iarnă, o vară şi acum intrase iarăşi în iarnă. După socotelile lui, să tot fi fost un an, un an şi ceva. Timpul este greu de măsurat în absenţa unor instrumente de precizie. Pentru acelaşi om se rostogoleşte rapid, asemenea unui puhoi de munte, sau se târăşte leneş, ca un râu şerpuit printr-un şes mlăştinos, cu papură multă, care tinde să-l înăbuşe. Pentru el, Richard, intervalul petrecut între zidurile temniţei fusese mai lung decât un mileniu. De la o vreme avea senzaţia stranie că este un cadavru viu, coborât într-o criptă de piatră. Nu ajungea până la el nici un zgomot în afară de vorbele zgârcite ale gardienilor ori de chiţăitul şoarecilor. Mai auzea totuşi ceva! Bătăile propriei lui inimi, răsunând cu regularitate, asemenea unor lovituri de gong într-un templu părăsit. Ciudat! Desluşea bătăile acestea şi în tâmple, şi în carotide, şi în pântece, şi în urechi... câteodată şi în vârful degetelor...

Celula rămânea cufundată ziua într-o penumbră cenuşie, iar noaptea era luminată câteva ore de un opaiţ astfel potrivit, încât să se consume înaintea zorilor. Regele detronat stătea ore întregi în bezna aceea grea şi rece, ce-i popula închipuirea cu tot felul de scene, învălmăşind amintiri dureroase şi plăsmuiri bizare, izvorâte din mintea lui chinuită. N-ar fi resimţit orbirea, căci ochii tot nu-i mai slujeau la nimic. Când închidea obloanele pleoapelor, era în stare să vadă aievea câmpuri însorite copaci foşnind în adierea vântului, munţi cu povârnişuri repezi mări albastre, cu valuri încununate de spumă, străzi cu case, cu oameni, cu animale...

În