celulă domnea un frig cumplit. Nici vara nu era cald. Atunci umezeala îl pătrundea insidios până în măduva oaselor. Iarna frigul era palpabil, de parcă trupul i-ar fi fost strâns într-un corset de gheaţă...

Richard se întreba uneori cum de nu murise până acum. Se pare însă că încercările grele ale vieţii oţelesc corpul omenesc, dându-i resurse nebănuite de energie spre a se apăra. Uneori îşi blestema rezistenţa trupului, căci nu-l lăsa să moară. Moartea ar fi fost preferabilă suferinţelor morale şi fizice îndurate. Câteodată se scurgeau zile întregi fără să se atingă de ciorba lungă adusă de gardian într-un castron de pământ, sau de pâinea rece, tare şi mucegăită, care îi era aruncată de parcă ar fi fost animal. Făcea greva foamei, dornic să se stingă, să pună capăt acestor torturi. Alteori voia să trăiască, să reziste, până ce partizanii săi vor veni să-l scoată din închisoare. În astfel de momente lăsa închipuirea să galopeze. Îi vedea cu ochii minţii pe gardieni fugind din calea oamenilor în zale, credincioşi lui, care invadau clădirea. Aceştia descuiau cu zgomot uşa, i se închinau, iar după ce îl îmbrăcau în veşminte regale, îi deschideau drum până afară din temniţă. Acolo mii de călăreţi îl ovaţionau, vânturând banierele cu blazonul yorkist. În fruntea acestei armate pornea spre Londra. Prin satele şi târgurile străbătute de el, populaţia îl întâmpina cu ghirlande de flori şi cu strigăte de bucurie. La biserici băteau clopotele. Marşul triumfal se încheia în capitala ţării. Acolo ostaşii îl arestau pe uzurpatorul Henry, îl dezbrăcau de veşmintele scânteietoare, îi smulgeau însemnele regale şi îl aruncau apoi într-o celulă din Turnul Londrei. După ce îşi va relua tronul, el, Richard, se va feri să mai repete greşelile din trecut, îşi va regăsi soţia, tânăra lui soţie, şi... Trezirea din aceste visuri trandafirii era îngrozitoare. Contrastul dintre strălucirea închipuirilor şi realitatea hâdă era atât de copleşitor, încât îl cuprindea deznădejdea. Îşi îngropa capul în palme şi gemea ore întregi, ca un animal captiv, însetat de libertate.

Alteori i se întâmpla să umble până la epuizare de la un capăt la celălalt al celulei. Căuta oboseala, spre a se cufunda în uitarea pe care numai somnul o acordă obidiţilor. Pleoapele i se îngreunau, picioarele abia i se mai târau, trupul istovit îl trăgea la pat. Abia se întindea însă pe scândurile de stejar, acoperite cu o velinţă nenorocită, că somnul îi fugea, gândurile se avântau iarăşi potopindu-l, deznădejdea, amorţită câteva clipe, prindea iarăşi să-i sape un gol în coşul pieptului. Răbufnea atunci mânios, blestemând pe Dumnezeu şi pe oameni, izbindu-se cu pumnii în cap ori sfâşiindu-şi hainele, în adevărate crize de demenţă.

În celulă îşi făcuse un prieten, care-i mai izgonea singurătatea. Un şoricel!... Richard mânca pe o masă de lemn, lipită de unul din pereţii celulei. Firimiturile de pâine mucegăită atrăseseră un oaspete. Ex-regele morfolea un dumicat de carne aţoasă, fadă, cu un vag gust de putreziciune, când mica vietate apăruse între muchea tăbliei mesei şi perete. Nu i se vedeau decât căpşorul şi ochii vioi, lucioşi ca două mărgeluşe. Ar fi fost de-ajuns ca Richard să împingă puţin masa spre a strivi de zid minuscula vietate. Deşi fusese tentat să facă acest gest, se abţinuse. Se uitase lung la şoricel şi îşi spusese că legea ospitalităţii nu-i permitea să căşuneze un rău unei fiinţe venite spre a-i ţine de urât. Dornic să nu o sperie, îi împinsese încetişor câteva firimituri de pâine. Şoricelul dispăruse temător după muchea mesei, dar după câteva momente botişorul lui fremătând de emoţie se ivise iarăşi. Adulmecase firimiturile şi, făcându-şi curaj, se urcase cu lăbuţele pe tăblia mesei. Se apropiase prudent, le mirosise, se uitase la fostul rege, apoi începuse să ronţăie una din ele. Din clipa aceea prietenia dintre mărunta rozătoare şi prizonier se închegase trainică. De câte ori Richard se aşeza să mănânce, şoricelul se iţea pe buza mesei şi îşi ronţăia porţia.

Apoi începuseră să înfiripe câte o scurtă conversaţie. Omul îi vorbea, iar şoricelul îi răspundea înclinând repede din cap, ori mişcându-şi jucăuş mustăţile.

– Odinioară, cele mai înalte personaje din regat erau fericite dacă le pofteam la cină. Azi m-au uitat cu toţii. Tu, şoricelule, ai rămas singurul oaspete al regelui Richard al II-lea.

Odată, un gardian, auzindu-l vorbind, năvălise învrăjbit în celulă.

– Cu cine ai stat la taifas? Ex-regele îl privise senin.

– Cu mine însumi.

Gardianul mormăise neîncrezător şi cercetase din ochi ungherele celulei.

– Nu încerca să-mi joci vreun renghi, că n-o să-ţi meargă!

Fostul suveran zâmbise fără să-i răspundă. De atunci vorbea şoptit şoricelului. Şoricelul îl asculta cu atenţie, de parcă i-ar fi înţeles cuvintele.

– Ce păcat că nu poţi şi tu să-mi vorbeşti, îi spunea Richard. Pe tine nu te împiedică nimeni să ieşi din închisoare. Ai da câte o raită prin împrejurimi şi mi-ai aduce veşti.

Şoricelul îşi mişca vioi mustăţile, în semn de încuviinţare şi de regret că nu poate satisface dorinţa ilustrului conviv.

– Ţi-aş încredinţa mesaje către prietenii mei. Ar fi bucuroşi dacă le-aş da un semn de viaţă. Cred că aceştia nici nu ştiu în ce temniţă m-a aruncat Henry.

Când rosti numele rivalului care-l deposedase de tron, Richard scrâşni furios:

– Ticălosul!... Nu înţeleg cum de am putut fi atât de nesocotit, încât să nu-mi fi luat măsuri de apărare când am plecat în Irlanda. Cum? Cum? Cum?

Îşi frământa mâinile scheletice, cu pielea bolnăvicios de albă. De undeva, de departe, auzi un dangăt repetat de clopote, apoi frânturi de cântece aduse pe aripile vântului. Cântecele erau atât de slabe, încât la un moment dat crezu că are halucinaţii auditive. Erau totuşi cântece adevărate! Cântece religioase! Cântece de Crăciun!

Lui Richard i se strânse inima. Era a doua naştere a Domnului pe care o petrecea în temniţă. Cât de deosebit întâmpina Crăciunul pe când era încă rege al Angliei! Toţi baronii i se ploconeau. Baronii care mai târziu aveau să ridice armele împotriva lui. Şi femeile acelea frumoase de la Curte, care nu aşteptau decât un semn spre a se strecura voluptoase între cearşafurile patului său. Pe atunci ajunsese să se sature de îmbrăţişările lor. Cum s-ar mai