Auzi paşi pe coridor, apoi zăvoarele uşii grele, ce-l despărţeau ca o lespede de mormânt de restul lumii, făcură un zgomot metalic. Uşa se deschise şi în încăpere intră gardianul cu hrana de seară. De obicei Richard nu-l privea, îi repugna ochiul acela cu albeaţă, obrajii mâncaţi de vărsat, mâinile murdare, hainele puţind a sudoare. Şoricelul se făcuse nevăzut. Gardianul puse pe masă strachina cu mâncare. Richard simţi mirosul de lături al ciorbei lungi. În primele zile de captivitate zeama asta infectă îl îngreţoşase. Apoi se deprinsese cu ea. Omul se deprinde cu toate, chiar şi cu cele mai cumplite nenorociri.

Richard îşi dădu brusc seama că ceva se schimbase. Mirosul de sudoare râncedă nu-i mai ofensă simţul olfactiv. Poate că omul se spălase în cinstea Crăciunului. Întoarse intrigat privirile spre gardian. Constată că are de-a face cu o figură nouă. Un bărbat între două vârste, al cărui chip, destul de comun, nu era sluţit de expresia bestială a celuilalt gardian.

Noul-venit îşi duse degetul la buze, făcând semn regelui să nu ridice glasul.

– Ce vrei? rosti încet Richard.

– Gardianul Majestăţii-voastre este bolnav. Până se va însănătoşi, îi ţin eu locul.

Richard crezu că visează. Pentru întâia dată după atâta amar de vreme i se adresa un om folosind titulatura regală.

– Să nu vă pierdeţi speranţa, Majestate. Prietenii Majestăţii-voastre veghează şi se pregătesc de luptă.

Richard tresări. I se întindea o cursă? Voiau probabil să-l compromită, amestecându-l în înscenarea unui complot, spre a-l putea apoi condamna la moarte, având un temei care să justifice un asasinat juridic.

Gardianul îi înţelese temerile, ezitările. Aruncă instinctiv o privire bănuitoare spre uşă, apoi scoase la repezeală din haină o hârtie împăturită şi o întinse regelui.

– Citiţi! zise el.

Richard despături hârtia. La lumina opaiţului aprins în grabă de gardian desluşi scrisul colţuros, atât de caracteristic. al prietenului său Thomas Mowbray, conte de Nottingham, pe care în ultimii ani ai domniei îl ridicase la rangul de duce de Norfolk, spre a-i răsplăti serviciile aduse Coroanei.

„ Sire, Vă rog să acordaţi toată încrederea purtătorului acestui mesaj. Vă va comunica prin viu grai ceea ce nu se poate transmite în scris, fiindcă ar fi primejdios. După ce veţi citi aceste rânduri, vă rog să distrugeţi biletul. Al Majestăţii-voastre preaplecat şi devotat servitor, Thomas Mowbray”

Richard simţi o căldură binefăcătoare inundându-i fiinţa. Prietenii nu-l uitaseră. Avea în mână dovada palpabilă, întinse mesajul spre flăcăruia opaiţului, vrând să-i dea foc.

– Mă iertaţi, Majestate, obiectă gardianul. Dacă ar veni cineva să deretice prin celulă şi ar găsi resturi de scrum, şi Majestatea-voastră şi eu am fi pierduţi.

– Atunci cum să-l distrug? Gardianul luă biletul.

– Sunt mijloace mai sigure.

Îl rupse în bucăţi, îl vârî în gură şi începu să-l mestece. După ce îl înghiţi cu destulă greutate, se strădui să zâmbească.

– În burtă n-are să mi-l caute nimeni.

Richard era atât de fericit, încât îi venea să zburde. Îşi păstra însă demnitatea pe care un rege trebuie să o arboreze în orice împrejurare faţă de supuşii săi. Se mărgini să surâdă.

– Cum te cheamă?

– John, Sire. Sunt scutierul Înălţimii-sale contele de Nottingham.

– Nu mai foloseşte titlul de duce de Norfolk?

– Henry uzurpatorul l-a deposedat de acest titlu.

– L-a pedepsit fiindcă îmi era devotat. Dar ceilalţi prieteni ai mei cum se descurcă? Kent, de pildă?

– Contele de Kent e mort, Sire.

– Mort?

– Decapitat, Sire. Decapitat împreună cu contele de Salisbury.

– De ce?

– Au participat la un complot pentru înlăturarea uzurpatorului.

– Bieţii oameni! Dar Huntingdon?

– Ucis. Din ordinul tânărului conte de Arundel. Şi contele de Huntingdon făcuse parte din complot. A fost asasinat în locul unde ostaşii Majestăţii-voastre l-au arestat pe ducele de Gloucester.

– Când vor înceta aceste vărsări de sânge, John?

– Vor înceta numai după răsturnarea uzurpatorului.

– De Despenser ştii ceva?

– Lordul Despenser a fost decapitat.

– Tot pentru complot?

– Tot.

Richard clătină din cap.

– Prietenii mei nu m-au dat uitării, rosti cu căldură. Ridică iarăşi privirile asupra gardianului.

– Cum de a eşuat complotul?

– Contele de Rutland a trădat. Richard îşi încreţi sprâncenele.

– Rutland? Cum se poate? Îl copleşisem cu onoruri, îl ridicasem la rangul de duce...

– N-a meritat încrederea Majestăţii-voastre.

– Şi Nottingham?

.- Stăpânul meu s-a aliat cu înălţimea-sa ducele de Northumberland împotriva uzurpatorului. Richard se ridică brusc în picioare.

– Northumberland l-a sprijinit pe Henry. Spune-i stăpânului tău să nu aibă încredere în Northumberland!

– Înălţimea-sa ducele de Northumberland şi-a dat seama că a greşit. Acum încearcă să-şi răscumpere greşeala.

– Atunci am să înalţ rugi Domnului pentru izbânda lor.

– Stăpânul meu nădăjduieşte să redea în scurtă vreme Majestăţii-voastre coroana şi sceptrul. Acum rog pe Majestatea-voastră să-mi îngăduie a mă retrage. Naş vrea să dau de bănuit celorlalţi gardieni.

Scutierul se îndreptă spre uşă.

– Încă un moment, John! Cum se numeşte temniţa unde mă aflu? M-au adus aici noaptea, într-o caleaşcă închisă.

– Castelul Pontefract, Sire.

– Pontefract! repetă aproape în şoaptă ex-regele. Suspină adânc, apoi rosti cu măreţie: Poţi să pleci, John. Dumnezeu să te ocrotească!

Scutierul se ploconi adânc şi părăsi celula.

Rămas singur, Richard dădu frâu liber emoţiei pe care se străduise până atunci să şi-o strunească. Ochii i se umplură de lacrimi, înălţă privirile spre cer

– Îti mulţumesc, Doamne! îti mulţumesc!...

Dangătele clopotelor se auzeau când mai tare, când mai încet, după cum le purtau rafalele de vânt. Richard ar fi vrut să ştie dacă afară ningea. Îi păru rău că nu-l întrebase pe scutier. Nu-l întrebase nici prin ce tertipuri reuşise să se angajeze gardian.

Pentru prima dată în cele paisprezece luni de grea detenţiune ex-regele se pomeni fredonând un cântec. Avea senzaţia că se născuse din nou. Şoricelul apăruse iarăşi pe muchea mesei şi îl privea cu ochii lui vioi şi rotunzi ca două mărgeluşe.

– Bine-ai venit, şoricelule, la praznicul de Crăciun al regelui Angliei! îi zâmbi Richard.

Fuseseră zile când chemase moartea spre a-l izbăvi. Acum nu mai voia să moară. Trebuia să trăiască spre a-şi recâştiga Coroana furată de Henry de Lancaster. Îl pândea însă un mare pericol. Când uzurpatorul îşi va da seama că e pe punctul de a pierde partida, va ordona ca el, Richard, să fie ucis. Uneori se mira chiar