– M-ai aşteptat? o întreba când se apleca să o îmbrăţişeze. Da, pisicuţo?

Şi Brandon Stark o făcuse să aştepte.

– Nu voi zăbovi mult, doamna mea, promisese el. Ne vom căsători când mă voi întoarce. Totuşi, când ziua aceea sosise, în templu, alături de ea, era fratele lui, Eddard.

Ned abia dacă rămăsese două săptămâni împreună cu noua lui soaţă înainte de a pleca la luptă, cu alte promisiuni pe buze. Cel puţin, el plecase lăsând în urmă mai mult decât cuvinte, îi dăruise un fiu. Trecuseră nouă luni, iar Robb se născuse la Riverrun în vreme ce tatăl său încă se mai războia prin sud. Îl adusese pe lume în sânge şi durere, fără să ştie dacă Ned îl va putea vedea vreodată sau nu. Fiul ei. Fusese atât de mic...

Iar acum era Robb cel pe care-l aştepta... Robb, şi pe Jamie Lannister, cavalerul aurit despre care se spunea că nu învăţase niciodată să aştepte.

– Regicidul este neliniştit şi se înfierbântă repede, îi spusese lui Robb unchiul ei, Brynden.

Îşi puseseră viaţa la bătaie şi cele mai mari speranţe în victorie doar pe baza spuselor sale.

Dacă Robb era înspăimântat, nu lăsa să se vadă nimic. Catelyn îşi privi fiul mergând printre oamenii săi, atingându-l pe câte unul pe umăr, schimbând o glumă cu altul, ajutându-l pe un al treilea să liniştească un cal speriat. Armura lui suna uşor la fiecare mişcare. Numai capul îi era descoperit. Catelyn privi cum vântul uşor îi mişca părul roşcat, la fel ca al ei, şi se întrebă când crescuse fiul ei atât de mare. Avea cincisprezece ani şi era aproape la fel de înalt ca ea.

Lăsaţi-l să crească mai înalt, îi rugase ea pe zei. Lăsaţi-l să ajungă la şaisprezece ani, la douăzeci, la cincizeci. Lăsaţi-l să crească la fel de înalt ca tatăl său şi să-şi ţină în braţe propriul fiu, vă rog, vă rog, vă rog. Privindu-l pe acest tânăr înalt, cu o barbă proaspăt mijită şi cu un lup străvechi, îndrăzneţ, la picioarele sale, tot ceea ce putu vedea era bebeluşul pe care i-l puseseră la sân, la Riverrun, cu atât de mult timp în urmă.

Noaptea era caldă, însă gândul la Riverrun era suficient să o facă să se înfioare. Unde sunt ei? se întrebă. Să fi greşit unchiul ei? Atât de multe depindeau de adevărul spuselor lui. Robb îi dăduse Peştelui Negru trei sute de oameni aleşi pe sprânceană şi-i trimisese înainte ca să-i mascheze înaintarea.

– Jaime nu ştie, spusese Ser Brynden după ce se întorseseră, îmi pun viaţa la bătaie că-i aşa. Nici o pasăre nu a ajuns până la el, au avut grijă de asta arcaşii mei. Am văzut câteva dintre iscoadele lui, însă cei care au dat ochii cu noi nu au mai apucat să spună cuiva. Ar fi trebuit să trimită mai multe. Nu ştie.

– Cât de mare este armata lui? întrebase fiul ei.

– Doisprezece mii de pedestraşi răspândiţi în împrejurimile castelului, în trei tabere, cu râuri între ele, spusese unchiul ei, cu zâmbetul poznaş pe care şi-l amintea atât de bine. Nu mai există o altă cale de a lansa un asediu asupra Riverrunului. Două, trei mii de cavalerişti.

– Regicidul are trei pentru fiecare om de-al nostru, observase Galbart Glover.

– Foarte adevărat, spusese Ser Brynden, dar există un lucru care-i lipseşte lui Ser Jaime.

– Care?

– Răbdarea.

Armata lor era mai mare decât fusese când plecaseră de la Gemeni. Lordul Jason Mallister îşi adusese oastea cu el, din Seagard, pentru a li se alătura, în vreme ce se răspândeau pe lângă apele vijelioase ala Furcii Albastre, galopând spre sud, iar ceilalţi se strecuraseră înainte, cavaleri şi lorzi mărunţi şi oameni de arme rămaşi fără stăpâni, care fugiseră spre nord când armata fratelui său, Edmure, fusese zdrobită sub zidurile de la Riverrun. Îşi munciseră caii cât îndrăzniseră pentru a ajunge în acest loc înainte ca Jaime Lannister să afle de venirea lor, iar acum sosise ora.

Catelyn îşi privi fiul încălecând. Olyvar Frey ţinea calul pentru el – fiul Lordului Walder, cu doi ani mai mare decât Robb, deşi parcă era cu zece ani mai tânăr şi mult mai neliniştit. Prinse scutul lui Robb la locul său şi-i întinse coiful. Când el şi-l coborî pe chipul atât de drag ei, un tânăr cavaler înalt stătea călare pe un armăsar cenuşiu, chiar pe locul în care fusese fiul ei. Printre copaci era întuneric, acolo unde lumina lunii nu ajungea. Când Robb întoarse capul s-o privească, dincolo de vizieră nu văzu decât o negreală.

– Trebuie să plec spre linia de luptă, mamă, îi spuse el. Tata zice că trebuie să-i laşi pe oamenii tăi să te vadă înainte de luptă.

– Atunci, du-te, îi răspunse ea. Lasă-i să te vadă.

– Am să le dau curaj.

Şi cine-mi va da mie curaj? se întrebă ea, însă nu spuse nimic şi se strădui să-i zâmbească. Robb îşi întoarse marele său armăsar cenuşiu şi-l făcu să plece uşor de lângă ea, cu Vântul Cenuşiu pe urmele lui. În spatele său se formă garda de luptă. Când o obligase să accepte protectorii, ea insistase ca şi el să fie la fel de bine păzit, iar lorzii-stegari fuseseră de acord. Mulţi dintre fiii acestora ceruseră onoarea de a călări alături de Lupul Tânăr, cum se obişnuiseră să-i spună. Torrhen Karstark şi fratele său, Eddard, se numărau printre cei treizeci, plus Patrek Mallister, Micul Jon Umber, Daryn Hornwood, Theon Greyjoy, nu mai puţin de cinci dintre progeniturile lui Walder Frey, împreună cu bărbaţi mai vârstnici precum Ser Wendel Manderly şi Robin Flint. Printre ei se afla chiar şi o femeie: Dacey Mormont, fiica mai mare a lui Lady Maege şi moştenitoare a Insulei Ursului, o lungană căreia i se dăduse un buzdugan la vârsta la care majoritatea fetelor primeau păpuşi. Unii dintre ceilalţi lorzi bombăniseră, însă Catelyn nu le luase plângerile în seamă.

– Aici nu-i vorba de onoarea Caselor voastre, le spusese. Trebuie să-mi ţin fiul în viaţă.

Iar daca se ajunge aici,