O pasăre ţipă în depărtare, un fluierat ascuţit şi înalt, pe care Catelyn îl simţi pe gât ca pe o mână îngheţată. O altă pasăre îi răspunse, apoi o a treia şi a patra. Cunoştea destul de bine ce însemnau chemările lor, după anii petrecuţi la Winterfell. Sfrâncioci-de-zăpadă. Uneori le vedeai în miezul iernii, când grădina zeilor era albă şi încremenită. Erau păsări din nord.

Vin, se gândi Catelyn.

– Vin, doamna mea, şopti Hal Mollen. El era întotdeauna cel care spunea lucruri evidente. Zeii să fie cu noi.

Dădu din cap, iar pădurea se întindea neclintită în jurul lor. În tăcere, îi putea auzi, încă departe, dar apropiindu-se tot mai mult; tropotul multor cai şi zăngănitul săbiilor, suliţelor şi armurilor, murmurul glasurilor omeneşti, din care se desprindea câte un hohot sau câte un blestem.

Veşniciile păreau să vină şi să treacă. Zgomotul se auzea tot mai tare. Hohote de râs, o comandă răstită, plescăitul apei pe când traversau pârâul. Un cal fornăi. Un om înjură. Şi, în cele din urmă, îl văzu... numai pentru o clipă, în spaţiul dintre crengile copacilor, pe când privea spre platoul văii, dar ştiu că era el. Chiar şi de la depărtare, Ser Jaime Lannister era de neconfundat. Lumina lunii îi argintase armura şi aurul părului şi-i făcuse neagră mantia sa stacojie. Nu purta coif.

Apărea şi dispărea, armura îi era ascunsă din nou de copaci. În urma lui veneau alţii, coloane lungi, cavaleri şi soldaţi care juraseră credinţă şi călăreţi liberi, trei sferturi din cavaleria Lannisterilor.

– Nu-i el omul care să aştepte în cort în timp ce oamenii lui construiesc turnuri de asediu, prevăzuse Ser Brynden. A ieşit la luptă împreună cu cavalerii săi, de trei ori deja, să-i vâneze pe cercetaşi sau să ia cu asalt vreun avanpost care rezistă.

Dând din cap, Robb studiase harta pe care i-o desenase unchiul său. Ned îl învăţase să citească hărţile.

– Să-l atacăm aici, zise el, arătând cu degetul. Cu câteva sute de oameni, nu mai mult. Steagurile lui Tully. Când se repede după tine, noi vom aştepta... Degetul său se mişcă cu câţiva centimetri spre stânga... Aici.

Aici erau tăcerea nopţii, lumina lunii şi umbre, un covor gros de frunze moarte, coline împădurite coborând lin spre albia pârâului, arbuştii şi tufele rărindu-se pe măsură ce terenul cobora.

Aici era fiul său, călare pe armăsar, uitându-se în urmă, spre ea, pentru ultima oară, cu sabia ridicată în semn de salut.

Aici era cântecul cornului de luptă al lui Maege Mormont, un şuier jos şi prelung, care se rostogolea spre vale dinspre răsărit, anunţându-i că ultimii călăreţi ai lui Jaime intraseră în capcană.

Iar Vântul Cenuşiu îşi dădu capul pe spate şi urlă.

Sunetul păru să treacă direct prin Catelyn Stark, iar ea se trezi zgribulindu-se. Era un sunet îngrozitor, înspăimântător, dar avea muzicalitate. Preţ de o clipă simţi ceva aproape de milă pentru Lannisterii de jos. Aşa răsună moartea, se gândi ea.

HAAroooooooooooooooooooooooooooo veni răspunsul de pe colina îndepărtată, pe când Marele Jon suflă din cornul său. La răsărit şi la apus, trompeţii Mallister şi Frey îşi strigară setea de răzbunare. La nord, acolo unde valea se îngusta şi se curba precum un cot răsucit, cornurile de luptă ale Lordului Karstark îşi alăturară glasurile adânci şi tânguitoare corului sumbru. Oamenii strigau, iar caii se cabrau în pârâul de jos.

Pădurea plină de şoapte răsuflă dintr-odată, pe când arcaşii lui Robb, ascunşi în crengile copacilor, îşi trimiseră săgeţile, iar în noapte izbucniră urletele oamenilor şi ale cailor. Peste tot în jurul ei, călăreţii îşi ridicară lăncile, iar noroiul şi frunzele care ascunseseră vârfurile strălucitoare se risipiră pentru a dezvălui licărul oţelului ascuţit.

– Winterfell! îl auzi ea pe Robb strigând, pe când săgeţile şuierară din nou. Se dusese de lângă ea, la trap, conducându-şi oamenii pe deal în jos.

Catelyn rămase în şa neclintită, cu Hal Mollen şi garda în jurul ei, şi aşteptă, cum mai aşteptase şi înainte, pentru Brandon, pentru Ned şi pentru tatăl ei. Era în vârful colinei, iar copacii ascundeau mare parte din ceea ce se petrecea jos. După o clipă, două, trei, fu ca şi cum ea şi protectorii ei rămăseseră singuri în pădure. Ceilalţi se amestecaseră în verdele peisajului.

Totuşi, când privi peste vale, spre colina îndepărtată, îi văzu pe călăreţii Marelui Jon ieşind din beznă. Formaseră un şir lung, un şir nesfârşit şi, pe când ţâşneau din pădure, pentru o clipă cât cea mai scurtă bătaie de inimă, tot ceea ce văzu Catelyn fu lumina lunii aprinzându-se pe vârfurile lăncilor, de parcă o mie de nuiele de salcie se prăvăleau pe colină, aprinse într-o flacără argintie. Apoi clipi şi văzu că erau doar oameni, gonind să ucidă sau să moară.

După aceea, n-ar fi putut să spună că văzuse bătălia. Dar o auzise, iar valea răsuna de ecouri. Pocnetul unei lănci rupte, zăngănitul săbiilor care se ciocneau, strigătele de „Lannister” şi „Winterfell”, „Tully” şi „Riverrun” şi din nou „Tully”. Când îşi dădu seama că nu mai era nimic de văzut, închise ochii şi ascultă. Bătălia era în plină desfăşurare în jurul ei. Auzea tropotele potcoavelor, cizmele plescăind în apa puţin adâncă, sunetul sec al săbiilor care izbeau scuturile din lemn de stejar şi scrâşnetul oţelului pe oţel, şuieratul săgeţilor, tunetul tobelor, urletele a mii de cai. Bărbaţii strigau blesteme şi cerşeau milă, o primeau (sau nu) şi trăiau (sau mureau). Colinele păreau să măsluiască sunetele. O dată auzi glasul lui Robb, la fel de clar de parcă ar fi stat alături de ea, strigând, „La mine! La mine!” Şi îl mai auzi pe lupul său străvechi mârâind şi urlând, auzi clănţănitul colţilor lungi, carnea sfâşiată, urletele de frică şi durere ale omului şi calului deopotrivă. Era numai un singur lup? Greu de ştiut cu siguranţă.

Încet, încet, gălăgia se reduse şi dispăru, până ce rămase un singur lup. Pe când zorii sângerii apăreau la răsărit, Vântul Cenuşiu începu să urle din nou.

Robb se întoarse la ea călare pe un alt cal, un armăsar roib în locul celui cenuşiu pe care-l luase în jos, spre vale.