Capul de lup de pe scutul său era sfărâmat în două, lemnul crud arătând locul unde fusese lovit, însă Robb părea nevătămat. Totuşi, când se apropie, Catelyn văzu că mănuşa de zale şi mâneca tunicii sale erau înnegrite de sânge.

– Eşti rănit, spuse ea.

Robb îşi ridică mâna, îşi deschise şi-şi închise pumnul.

– Nu, răspunse el. Ăsta-i... sângele lui Torrhen poate, sau... Scutură din cap. Nu ştiu.

O mulţime de bărbaţi îl urmau în sus pe deal, murdari şi zdreliţi şi rânjind, cu Theon şi Marele Jon în frunte. Între ei, îl trăgeau pe Ser Jaime Lannister. Îl azvârliră la picioarele calului ei.

– Regicidul, anunţă Hal, fără să mai fie nevoie.

Lannister îşi ridică fruntea.

– Lady Stark, făcu el în genunchi. Sângele i se scurgea pe gât de la o tăietură de pe cap, însă lumina palidă a zorilor îi adusese înapoi în păr licărul aurului. V-aş oferi sabia mea, dar se pare că am rătăcit-o.

– Nu sabia dumitale o vreau, ser, îi răspunse ea. Daţi-mi-l înapoi pe tatăl meu şi pe fratele meu, Edmure. Le vreau şi pe fetele mele. Daţi-mi înapoi soţul.

– Mă tem că i-am pierdut şi pe ei.

– Ce păcat, zise Catelyn rece.

– Ucide-l, Robb, îl îndemnă Theon Greyjoy. Ia-i capul.

– Nu, răspunse fiul ei, dându-şi jos mănuşa însângerată. Ne este mult mai de folos viu decât mort. Iar tatăl meu, lordul, nu a agreat niciodată uciderea prizonierilor luaţi în luptă.

– Un om înţelept, zise Jaime Lannister, şi onorabil.

– Luaţi-l şi puneţi-l în fiare, spuse Catelyn.

– Faceţi aşa cum spune doamna, porunci Robb, şi asiguraţi-vă că este păzit de o gardă puternică. Lord Karstark îi va vrea capul în vârf de lance.

– Asta va şi primi, căzu de acord Marele Jon, gesticulând.

Lannister fu dus de acolo spre a fi bandajat şi înlănţuit.

– De ce l-ar vrea mort Lordul Karstark? întrebă Catelyn.

Robb se uită într-o parte, înspre pădure, cu aceeaşi expresie preocupată adoptată adesea şi de Ned.

– I-a... El i-a ucis...

– Pe fiii Lordului Karstark, explică Galbart Glover.

– Pe amândoi, zise Robb. Torrhen şi Eddard. Şi pe Daryn Hornwood.

– Nimeni nu-l poate învinovăţi pe Lanniser pentru curajul său, făcu Glover. Când a băgat de seamă că e pierdut, şi-a adunat cavalerii şi a luptat făcându-şi drum până în vale, sperând să ajungă la Lordul Robb şi să-l doboare. Şi aproape că a reuşit.

– Şi-a rătăcit sabia în gâtul lui Eddard Karstark, după ce i-a retezat mâna lui Torrhen şi i-a crăpat capul lui Daryn Hornwood, zise Robb. Tot timpul striga după mine. Dacă n-ar fi încercat să-l oprească...

– Atunci eu aş fi jelit acum în locul Lordului Karstark, rosti Catelyn. Oamenii tăi au făcut ceea ce juraseră să facă, Robb. Au murit protejându-şi lordul. Jeleşte-i. Cinsteşte-i pentru valoarea lor. Dar nu acum. Nu ai timp pentru suferinţă. S-ar putea să fi retezat capul şarpelui, dar trei sferturi din trupul lui este încă încolăcit pe castelul tatălui tău. Am câştigat o bătălie, însă nu şi războiul.

– Dar ce mai bătălie! exclamă Theon Greyjoy însufleţit. Doamna mea, regatul nu a mai văzut o asemenea victorie de la Câmpia de Foc. Jur, Lannisterii au pierdut zece oameni pentru fiecare dintre ai noştri. Am luat în captivitate aproape o sută de cavaleri şi zeci de stegari. Lordul Westerling, Lordul Banefort, Ser Garth Greenfield, Lordul Estren, Ser Tytos Brax, Mallor Dornishman... şi încă trei Lannisteri în afară de Jaime, nepoţi ai Lordului Tywin, doi dintre fiii surorii sale şi unul al fratelui său mort...

– Iar Lordul Tywin? îl întrerupse Catelyn. Nu cumva l-ai capturat şi pe Lordul Tywin, Theon?

– Nu, răspunse Greyjoy, cu elanul retezat.

– Până când nu reuşeşti asta, războiul este departe de a se fi sfârşit.

Robb îşi ridică fruntea şi-şi îndepărtă părul de pe ochi.

– Mama mea are dreptate. Mai avem încă Riverrun.

DAENERYS

 

Muştele-i dădeau încet ocol lui Khal Drogo, aripile bâzâind cu un zumzet jos, la pragul audibilului, care o îngreţoşa pe Dany.

Soarele era sus pe cer, necruţător. Căldura răbufnea în valuri de pe coastele pietroase ale dealurilor. Un firişor subţire de transpiraţie se scurgea încet între sânii ei umflaţi. Singurele zgomote care se auzeau erau tropăitul regulat al copitelor cailor, zăngănitul ritmic al clopoţeilor din părul lui Drogo şi vocile îndepărtate din urma lor.

Dany privea muştele. Erau mari cât nişte albine, grase, purpurii şi lucitoare. Dothrakii le spuneau muşte de sânge. Vieţuiau prin mlaştini şi bălţile stătute, sugeau sângele de la om şi de la cal, lăsându-şi ouăle în cei morţi sau în agonie. Drogo le ura. Ori de câte ori se apropia vreuna de el, palma lui ţâşnea iute, ca un şarpe la atac, şi se închidea peste ea. Apoi, degetele sale se strângeau, iar când îşi deschidea din nou palma, musca era doar o pată roşie pe piele.

Acum, una se aşeză pe dosul armăsarului său, iar calul dădu nervos din coadă, pentru a o alunga. Celelalte zburau în jurul lui Drogo, tot mai aproape. Khal-ul nu reacţiona. Ochii lui erau aţintiţi asupra dealurilor maronii din depărtare, iar frâul atârna moale în mâinile sale. Sub vesta pictată, un pansament din frunze de smochin şi lut albastru, ars, acoperea rana de la piept. Femeia cu ierburile îl pregătise pentru el. Prişniţa lui Mirri Maz Duur îl duruse si-l arsese şi o smulsese de acolo cu şase zile în urmă, blestemând-o pentru că era o maegi. Pansamentul din lut era mai alinător acum, iar femeia îi preparase vin de mac; băuse mult în zilele din urmă, vin de mac, lapte de iapă fermentat sau bere din piper.

Totuşi, abia dacă se atingea de mâncare şi se zbătea şi gemea noaptea. Dany putea vedea cât era de tras la faţă. Rhaego era neliniştit în pântecul său, lovind-o cu picioarele ca un armăsar, dar asta nu mai stârnea interesul lui Drogo cum se întâmplase până acum. În fiecare dimineaţă dădea cu ochii de cute noi de durere săpate pe faţa lui, când se trezea din somnul agitat. Iar acum venise această linişte. Îi provoca teamă. De când încălecaseră, în zorii zilei, el nu rostise nici un cuvânt. Iar când vorbise ea, nu primise nici un