că nici Tasia nu știa prea multe. Trai rău, în limbajul ei popular (și tonul cu care o spusese mă ajuta să înțeleg), însemna rău pe toate planurile și desigur iremediabil, fiindcă traiul amestecat e suportabil și n-are parte de el toată lumea. Soneria zbîrnîi. Și în clipele următoare ușa se deschise și intră Suzy. Tasia se ridică și ieși afară fără să dea bună ziua. Capitolul III

„Mi-a fost dor de tine și nu ți-am mai dat telefon, zise Suzy și mă îmbrățișă și nu se dezlipi, continuînd să-mi murmure la ureche: cum ai dormit fără mine? Te-ai și redresat! Vezi?… vezi?… m-ai primit foarte rece… da, știam eu… primești femei în lipsa mea… cine era?… o rudă de-a ei… eram sigură, am înțeles după felul cum a intrat ea ieri că vrea ceva de la tine… A intrat ca la ea acasă și tu ai acceptat să mă dea pe mine afară… ce e, dragă, nu-i merge bine?” zise cu o voce schimbată, cam brutală și fără urmă de tandrețe, părăsindu-mă și deschizînd fereastra, unde uită că îmi pusese atîtea întrebări și rostise atîtea neadevăruri: se învioră trecînd la altă stare, fiindcă nu mă ascultă cînd încercai să-i răspund, „hai să nu mai vorbim despre asta, zise, deși ah! nu-mi vine să cred că… Nu! mă enervez, voiam să te întreb aseară, dar o să aflu și singură… Mai bine îmbracă-te și hai să ne plimbăm și noi doi puțin!”.

Ieșirăm în pădure, dar trecu mult pînă ce alungă din gînd ideea aceea a ei despre care zisese că o tapa sur le système. Nu eram curios s-o aflu, fiindcă bănuiam despre ce putea fi vorba, ba chiar eram hotărît s-o împiedic s-o formuleze. Cum ar trebui să fie soția de care te-ai despărțit ca să placă viitoarei? Oricum ar fi, vederea ei displace în mod fatal și asta ia forma rea a înstrăinării, fiindcă dacă e frumoasă stîrnește gelozia, iar dacă e urîtă disprețul: cum ai putut să trăiești cu ea? Ca și cînd logodnicul ei o fi fost vreo lumină. Atunci de ce nu s-a măritat cu el? „Da, văd eu, zise rupînd tăcerea care se lăsase între noi, a fost suficient să-ți apară în față ca să te tulbure în halul ăsta…”

Nu eram tulburat în nici un hal, dar nu încercai s-o conving, fiindcă afirmațiile ei nu cereau niciodată dezmințiri. E drept că nici ea nu credea în ele, încît o lăsai să vorbească mai departe. Dialogul nu era cel mai reușit lucru dintre noi. „A venit să ducă tratative? Vorbește, dragă, sau ți-e frică să spui? A-oleo, Victoraș! Am știut eu!…” În clipa aceea alunecă și căzu în zăpadă. O apucai de braț s-o ajut. „Te rog să nu mă atingi! zise. Du-te și ridic-o pe ea, că o fi avînd nevoie de tine. Cum se poate, dragă, aproape că strigă, ridicîndu-se cu o furie controlată, ascultîndu-se parcă pe sine dintr-o parte, cum e cu putință să te domine și acum, după atîția ani de cînd v-ați despărțit? Are un tupeu formidabil! Adică ea să facă ce vrea, să se mărite cu altul, să-ți ia copilul și tu să stai pe margine, să te învîrtești în jurul ei ca un titirez. Crezi că vorbesc aiurea? Am ascultat la ușă și am auzit cum îți vorbea! Sînt sigură că în alte vieți această Matilda a fost bărbat și a avut un harem. Nu e așa că ți-a spus mereu cînd trăiați împreună că îi regretă pe cei doi cu care a fost măritată înainte?”

Aici se opri și rîse triumfător. N-avea nevoie de răspunsul meu. Ajunsesem într-o poiană de unde se vedea uriașa elipsă de brazi care înconjura de pe înălțimi orașul nostru. Mă așezai jos pe un copac doborît. Soarele strălucea pe cer, îndepărtat de pe traiectul lui de vară. Încălzea totuși zăpada care îngreuia crengile arborilor; se auzea din cînd în cînd, ca și cînd ar fi plouat, cum cade în jurul nostru, cu zgomot de puf. Feeria îmi ascuți o senzație vie de irealitate, de fericire și suferință amestecate și care repede deveni neliniște. O căutai cu privirea. Se întinsese în zăpadă cu fața în sus și deodată simțind că o caut se răsuci și strigă la mine: „De ce mă lași să spun atîtea prostii?” Începui să rîd. „Pentru că sînt adevărate! Ai intuit exact!” „Chiar?”, sări ea în genunchi. „Nu chiar, doar unele dintre ele. Cele despre mine bineînțeles că sînt ca întotdeauna alăturea cu drumul, femeile sînt încîntate să creadă că ne cunosc toate reacțiile. Da, așa este, trăiește rău cu bărbatu-său, se pare din pricina Silviei, care le face zile fripte. Vor să mi-o lase pe durata vacanței, în speranța, probabil, că fetița tocmai asta dorește, și se va potoli.” „Și cotoroanța aia ce căuta la tine?” „Să-mi spună exact ce ai intuit tu, să ducă tratative să ne împăcăm. N-a spus, fiindcă nu e atît de inteligentă să ghicească semnificația pornirii inconștiente spre rău a Silviei, dar am înțeles eu că, în egoismul ei sublim, fetița vrea ca mama și tata să trăiască împreună. Pînă acum a fost prea mică să dea urmare acestui instinct, dar pe urmă o fi descoperit că poate, dacă nu să ne împace, cel puțin să ne pedepsească. Nu numai pe maică-sa, și pe mine. Această Tasia spune că Silvia nu mă iubește, și cred că are dreptate, sînt aproape sigur că dacă o opresc o să am niște surprize…” „Și soluția?”, zise Suzy. „Soluția? Soluția e suferința și eu mi-o asum. N-o s-o pasez altuia. Matilda să și-o asume pe-a ei…” „Așa deci, consideri că împăcarea nu e posibilă!”, zise Suzy cu chipul decolorat parcă de o secretă și stranie contrarietate (sau poate de aerul tare al pădurii, gîndii nevoind să accept prima impresie). „Tot atît de imposibilă, zisei, ca și vindecarea traumei pe care a suferit-o fetița. Cum poate ea să uite că a fost smulsă de lîngă tatăl ei