— Unde locuiești? se răsti Ludwig la el.

— Cine sunteți? Ce vreți? Oh! Observase svastica de la gulerul cămășii lui Ludwig. De la mine nu veți afla nimic.

Lettke îi săltase rapid legătura cu chei.

— Îți încercăm cheia la toate ușile. Apoi se adresă camarazilor lui: Vom începe de sus. Este cel mai sigur.

Nimeni nu obiectă, deși oricare ar fi putut să întrebe: De ce ar fi mai sigur să începem de sus? De fapt, Lettke spusese asta pentru că știa exact că individul locuia sus, pe partea stângă. Mai știa că numele acestuia era Justus Herrmann, lucra ca magazioner la o firmă de tricotaje, era membru al partidului comunist și era foarte activ pe Forumul german. Doar din contribuțiile lui pe teme politice se putea scoate o carte groasă.

Lettke încercă mai întâi sus pe partea dreaptă, unde cheia nu se potrivi, apoi în stânga și simulă surprinderea:

— Na, ca să vezi! A mers totuși repede.

În spatele ușii era o încăpere folosită și ca bucătărie, cameră de zi, cameră de locuit cu mobilier străvechi, oale ciobite, toate sub un tavan plin cu pete de infiltrații. Dar într-un colț se afla un computer cu imprimantă, un aparat dintre cele mai moderne, care valora pe puțin opt mii de mărci. Deasupra, pe perete erau fluturași cu obișnuitele lozinci Proletari din toate țările, uniți-vă! Și Jos cu Hitler și cu lepădăturile lui brune! Iar alături era o etajeră ticsită cu volume de Marx, Engels, Lenin și alții.

— Super, exclamă Lettke. Asta-i o adevărată mașină de instigat populația.

Mai întâi răsturnară etajera, făcură cărțile ferfeniță și le adunară într-o grămadă, pe care urinară. După aceea începură să facă praf computerul, unde era de lucru, nu glumă; doi dintre ei trebuiau să îl țină pe tânăr.

Tocmai spărseseră carcasa din lemn și aveau acum în față interiorul aparatului, când perdeaua dintr-un fel de hol, căruia până atunci nu îi dăduseră nicio atenție, fu dată la o parte. Apăru o fată, cu fața umflată de somn, care întrebă:

— Ce se petrece aici? Justus? Ce…?

Apoi aceasta pricepu că nu era vorba despre discuții pe marginea prelegerii, și îngrozită strânse mai bine pe ea capotul verde cu care era îmbrăcată.

Camarazii erau și ei tot atât de speriați ca ea și o clipă nu mișcă nimeni. După care Lettke interveni:

— Ludwig, ține-o!

Ludwig îl ascultă, lăsă computerul și apucă fata de braț.

Lettke era singurul care nu se speriase, ba dimpotrivă. El știa că Justus trăia cu o fată, care lucra mereu în tura de dimineață a unei mari măcelării, unde ambala carnea proaspăt tăiată. Și luase în calcul faptul că vor da aici peste ea dormind. Ceea ce nu luase în calcul era că deștepților lui camarazi nu le venise ideea să se uite ce era după perdea, respectiv dormitorul.

Cu atât mai bine. Îl excita să își dea seama că planul îi funcționa.

— Mai privește-l o dată pe prietenul tău atât de drăguț, zise sarcastic Lettke. După ce terminăm cu computerul, ne vom ocupa de el și pe urmă cu siguranță că nu va mai arăta atât de bine.

Camarazii râseră cu răutate.

— Nu! strigă ea. Fata avea păr lung, castaniu și ochi umbriți de gene lungi. Vă rog, nu!

— Justus al tău otrăvește poporul german cu lozincile lui comuniste. Dă-mi un motiv pentru care nu ar trebui să îl pedepsim.

— Vă rog, șopti ea. Fac tot ce vreți, dar lăsați-l în pace…

Lettke se apropie de ea, îi ceru lui Ludwig să îi dea drumul, o luă el însuși de braț și o întrebă:

— Da? Ai face asta?

Ochii ei se măriră de groază când înțelese ce i se cerea.

— Justus nu este… tocmai sănătos, șopti ea, în timp ce urmărea reacția de pe chipul lui Lettke. Iar eu… eu îl iubesc. Nu vreau să pățească ceva. Nu vreau să moară.

— Geraldine! strigă Justus. Nu!

— Asta trebuie să fie iubirea adevărată, spuse Lettke rânjind, pentru că sperase ca lucrurile să ia o asemenea întorsătură. Bine, s-a făcut. Și le ordonă camarazilor săi: Țineți-l bine pe individ!

Apoi cu mâna liberă zbură cu un gest tot ce era pe masă. Veselă, tacâmuri, toate căzură pe podea. Apucă fata, o urcă pe masă, îi smulse capotul, îi îndepărtă coapsele și se postă între ele.

În momentul în care se descheia la prohab, ea îl recunoscu.

— Eugen?

Era fata care voise să afle dacă pentru a-și redobândi hainele era capabil să se masturbeze în fața celorlalți. Asta pe când el era prea tânăr ca să înțeleagă despre ce era vorba.

— Deci ne revedem, zise Lettke și o penetră.

Justus urlă ca un taur înjunghiat, zbătându-se atât de tare încât cei patru camarazi abia îl mai putură ține. Îi băgară o cârpă de bucătărie în gură până când ochii părură să îi iasă din orbite, în timp ce Lettke se ocupa de prietena lui. Fu dur, o făcu să țipe fiindu-i indiferent dacă ea o făcea de durere ori de plăcere. Țipetele lor se contopiră.

După ce termină cu ea, se ridică, o lăsă întinsă pe masă, o creatură umană ce tremura și plângea în hohote, se încheie la pantaloni și întrebă:

— Cine vrea să fie următorul?

Ceilalți nu se încumetau și îl priveau zăpăciți.

— Dacă nu vreți, asta e, zise într-o doară Lettke. Atunci să mergem.

— Dar…

— Niciun dar. I-am promis damei că îi menajăm iubitul dacă face ce vrem noi. Iar un german se ține de cuvânt, nu? Făcu semn spre comunist, care având cârpa în gură îl privea nebun de furie. Lăsați-l. Haideți să plecăm!

•••

Când ieșiră din clădire, lui Eugen Lettke îi păru că lumea era alta, dincolo de cărămizi și oțel, dincolo de asfalt și de cerul gol și negru al nopții se deschisese o a doua realitate, una agitată, amețitoare, adevărata natură a existenței. Pășea cu pași elastici, hotărât, aproape că plutea, iar ceilalți se străduiau să se țină după el.

— Tu, ticălosule, gâfâi