— Ai fi putut să o ai și tu, răspunse Eugen și râse, un râs ce se ridică în spirală până la cerul fierbinte și întunecat și mai că stinse o stea.

Ludwig mormăi ceva confuz, că nu oricine era făcut pentru asta și așa mai departe. Vorbe precum bășicile de săpun, ca spuma adunată într-o rigolă murdară.

— Știi tu ce s-a întâmplat? îl întrebă Eugen.

Nu. Ce să știi?

— De acum sunt prea depravat pentru o căsnicie.

De la dispariția lui Ruth, Helene se simțise singură și uneori prefera să își petreacă pauzele dintre orele de clasă la closet, decât să meargă în curte, doar ca să fie singură. Dar asta se sfârși când se înscrise în Asociația Fetelor Germane (Bund Deutscher Mädel) la insistențele părinților ei, care credeau că acolo va lega noi prietenii, ba chiar mai bune. Plus că mai devreme ori mai târziu toate tinerele vor fi obligate să facă parte din asociație; așa voia Führerul.

Pentru a cumpăra uniforma care trebuia purtată la toate activitățile BDM, au colindat tot orașul, până au găsit ceva care să îi placă mamei. Bluza albă, care era obligatorie, trebuia nu doar să arate bine și să fie dintr-un material bun, ci trebuia să aibă și nasturi în talie, cu care să se poată prinde fusta bleumarin de asemenea obligatorie, ca să nu se răsucească de exemplu în timpul marșului. Pentru că va mărșălui mult, fu de părere mama, va mărșălui și va cânta melodii vesele. O să vadă că asta îi va face bine.

Baticul negru în trei colțuri, care trebuia purtat la gât, l-au găsit repede. Era un singur model și se vindea împreună cu inelul din piele prin care se treceau cele două colțuri din față. Și trebuiau să țină cont și de alte indicații, primise o foaie-anexă: fără pantofi cu toc înalt, fără ciorapi de mătase, ca podoabe doar inel pe deget și brățară pentru ceas, fără lănțișoare la gât, fără cercei, pantofii și-i puteau alege fiecare. Helene se hotărî pentru ciorapi albi, cum purtau mai toate fetele, pentru că le stătea cel mai bine.

Și chiar au mărșăluit mult. Prin oraș, în pași cadențați, urmând steagul pe care era o onoare deosebită să îl porți, însă de care Helene nu era încă demnă. Dar au mărșăluit și cu rucsacul în spate, la iarbă verde, mai curând o drumeție încheiată deseori cu un foc de tabără și cu mâncare gătită în comun. Gătitul era foarte important, o femeie germană trebuia să fie capabilă să îi ofere soțului ei un cămin confortabil, care să îi dea acestuia forța de a fi un erou pentru patria lui. Cam așa scria în revista Das deutsche Mädel (Fata germană), pe care Helene o primea cu regularitate.

Și cântau mult. Helene trebui să învețe o mulțime de cântece, ca de exemplu Im deutschen Land marschieren wir (Mărșăluim pe pământ german), Treue Liebe bis zum Grabe (Dragoste credincioasă până în mormânt) sau Wildgänse rauschen durch die Nacht (Gâște sălbatice trec în noapte fâlfâind din aripi). Exista o cărțulie legată ca o carte de cântece bisericești. Făceau și gimnastică ritmică în aer liber, sub conducerea unei profesoare mătăhăloase cu numele de Lämmle, care le striga: „Armonie! Grație! Calm!” Iarna se organizau seri de bricolaj și lucru manual, care o indispuneau pe Helene pentru că își pierdea repede răbdarea la toate activitățile care cereau îndemânare. De mai multe ori i se reproșase: „Ești fiica unui chirurg?”

Dar treaba nu era atât de idilică după cum păruse la început. Da, era adevărat că acum petrecea mai mult timp cu alte fete, da, stătea mai mult în aer liber decât până atunci, dar multe dintre întâlnirile grupului erau pierdere de vreme, mai ales când ploua. Se strângeau într-o încăpere goală, încasau la nesfârșit contribuțiile membrelor, completau liste, apoi cineva citea dintr-o carte a Führerului, iar la discuțiile care urmau nimeni nu știa ce să mai spună. Dar participarea era obligatorie; cine lipsea trebuia să motiveze în scris și prea mult nu puteai să fii bolnav, pentru că Führerul avea nevoie de femei sănătoase, puternice, agreabile!

Da, acum petrecea mai mult timp cu fetele, atât de mult încât Helene ducea dorul unui moment de singurătate!

Trupul începu să i se modifice.

— Tu vei deveni femeie, îi spusese mama, iar tatăl îi explică în detaliu ce se petrecea în corpul ei și de ce era bine așa.

— Corpul tău…, concluzionă tatăl ei, te pregătește să devii mamă.

Mamă? Ea? Helene se contempla tot mai des după duș în oglindă. Cu toate că se străduia să fie obiectivă, ajungea mereu la concluzia că Veronika, zurlia ei colegă de bancă, avusese dreptate: nu era frumoasă și nici nu va deveni frumoasă. Părea un șoarece cenușiu cu un chip banal, păr fad și cu un trup slab, cumplit de lipsit de feminitate.

Simțea asta și la școală. Cele mai multe fete aveau câte un admirator, care le aștepta la poarta școlii, și povesteau cum le fluierase vreun muncitor care lucra pe stradă ori vreun precupeț din piață. Pe ea, pe Helene, nu o fluiera nimeni și ea era sigură că nici nu o să i se întâmple asta.

Când împlinise paisprezece ani, avu parte de o surpriză: primi cadou propriul ei telefon! Un banal telefon popular, un Votel, de care Armin avea de mai mult timp. Era însă telefonul ei! Și ce mai sclipea când îl despachetă! Fața și tastele erau din aluminiu, netede și strălucitoare, dar curând se vor zgâria, știa asta de la aparatul fratelui ei. Capacul din spate era din bachelită albă cu antenă integrată, după cum îi explicase Armin, și avea imprimată în mijloc o svastică. Ea petrecuse mai multe ore descifrând din instrucțiuni funcțiile fiecărei taste și semnificația simbolurilor de pe micul ecran alb-negru, învăță cum se scriau textele, cum funcționa calendarul, cum se seta alarma și altele. Acum își putea accesa oricând situația contului!