Chiar a doua zi făcu o încercare. Se duse la magazinul cu coloniale din stația de autobuz, în care un imens afiș avertiza: Orice german care intră aici trebuie să salute: „Heil Hitler”. Cumpără o ciocolată Milka și când lipi mândră Votelul ei de dispozitivul pentru încasat, chiar se înregistră plata.

După puțin timp sosi și o scrisoare pentru Frl. Helene Bodenkamp, Weimar, Sven-Hedin-Straße 19, cu codul personal și, sigilată, parola de acces la Forumul german. Parola era o înșiruire fără sens de litere și cifre începând cu 3F2D-45Co, pe care nu o va putea memora niciodată! Totuși când o introduse pentru prima dată cu mare grijă, trebui să o modifice printr-o parolă proprie. Tastă eines-Tages-große-Liebe și primi imediat înștiințarea „parolă acceptată”. Și fu încântată.

Oricum va folosi parola doar când va intra în Rețeaua internațională de pe un computer; de pe telefonul ei avea oricând acces la Forumul german. După cum știa, școala ei avea un domeniu propriu, la fel și clasa și Asociația Fetelor Germane și grupul ei local, așa că astfel putea rămâne în contact cu toți și afla imediat ce se petrece.

Nu era același lucru cu a avea o prietenă foarte bună, dar era mai bine decât să fie absolut singură.

În BDM nu se simțea chiar rău, deși nu îi plăceau enorm de multele declarații de credință față de Führer, făcute cu orice ocazie. Mergeau des la spectacole de teatru și la teatrul de păpuși, învățau dansuri populare, cântau la flaut ori la multe alte instrumente muzicale, vara făceau drumeții pe lună plină și înnoptau în căpițe de fân. Cinematograful a organizat odată o vizionare specială pentru BDM și au văzut împreună filmul Gold, cu Hans Albers în rolul principal. Chiar a fost un eveniment! Pe Helene au trecut-o fiori când profesorul Achenbach și colaboratorul lui, inginerul Holk, interpretat de Hans Albers, au reușit să obțină aur din plumb. Ce mai trosnea și scânteia acesta! Dar firește că imediat au apărut netrebnici, care și-au însușit această descoperire senzațională, pentru a o folosi în scopuri rele. Totuși, după multe acțiuni dramatice, inginerul cel blond nu numai că i-a învățat minte, dar chiar a rezistat și tentativelor mondenei Florence și a revenit în brațele logodnicei sale Margit, care nu era tot atât de frumoasă și de mondenă, dar avea un suflet bun și îl iubea cu adevărat. Când a ieșit din sala cinematografului, Helene era copleșită.

În acest timp părinții ei au făcut prin organizația „Kraft durch Freude” o croazieră în Madeira cu vasul Der Deutsche și tatăl rămăsese încântat de comunitatea de la bord.

— Un astfel de vas de croazieră este asemănător unui oraș plutitor, relata el. Un oraș în care s-au reunit oameni din toate domeniile, din toate straturile sociale, din Bavaria până în Westfalia, berlinezi și locuitori din Würtemberg, muncitori alături de academicieni, dar numai germani.

Despre această croazieră s-a difuzat chiar și un reportaj la televizor. Vasul brăzda marea spumoasă și oamenii se plimbau la bord ori coborau pe uscat. Se vedeau o mulțime de steaguri cu svastică. De două ori Helene descoperi în fundal și chipurile surâzătoare și neobișnuit de destinse ale părinților ei.

— Național-socialismul a transformat în realitate ceea ce alții doar au promis, a spus în fața camerei de filmat dr. Ley, ghidul Frontului German al Muncii, care la ordinul Führerului înființase organizația „Kraft durch Freude”. Nu așa-zișii zece mii din frunte, ci muncitorii germani sunt astăzi reprezentanții națiunii. Chipul noii Germanii este chipul strălucitor și fericit al muncitorului german!

La care tatăl tuși și adăugă:

— Între noi fie vorba, în realitate la bord nu au fost mulți muncitori. Pentru ei, cu toate reducerile de prețuri, croaziera era prea scumpă.

În anul următor la Berlin au fost organizate Jocurile Olimpice, la care tatăl a reușit să procure bilete, așa că au putut să meargă acolo pentru o zi. A fost minunat! Marele oraș! Mulțimea de oameni din toată lumea care umblau pe străzi și vorbeau în toate limbile posibile. Imensul stadion, drapelele care fluturau în vânt! Întrecerile… onorurile de care se bucurau câștigătorii… muzica dată tare și anunțurile cu rezonanță dramatică… totul sub un splendid cer albastru, de parcă însuși Führerul își subordonase vremea, pentru a prezenta lumii cele mai grozave jocuri olimpice organizate vreodată. Fratele ei, Armin, era de asemenea entuziasmat, cu toate că de un timp nu mai dorea să devină sportiv, ci militar.

— A fost minunat, opină mama pe drumul de întoarcere. Cu aceste jocuri Führerul a arătat cum este cu adevărat Germania – pașnică și deschisă lumii.

Cu toții o aprobaseră, dar Helene își amintise brusc de unchiul Siegmund, care încă se mai afla în lagărul de la Dachau. Din când în când mama primea de la el câte un e-mail, din ce în ce mai scurt, în care nu spunea mai nimic. Ea îl uitase. Nu se gândise niciodată la el, cât au fost la Berlin.

Și pentru Eugen Lettke începu în sfârșit pregătirea militară. Mărșăluia kilometri prin arșiță, cu echipament complet și nu îi plăcea. Stătea în poziție de drepți ore în șir și nu îi plăcea. Se târa prin noroi și mizerii și nu îi plăcea. În miez de noapte sărea din pat la alarmă și nu îi plăcea.

Din toate acestea trase concluzia că nu erau pentru el.

Dar învăță să conducă un tanc și să tragă cu arma. Acestea nu îi erau de niciun folos în principiu. La ce i-ar putea folosi, fără a intra în conflict cu legea și a ajunge apoi la închisoare? La nimic. Să știi să tragi cu arma era util doar în război, pentru a ucide în numele statului, ceea ce nu era de el.

Spre deosebire de alții, care se salvau la examene cu fițuici luate de la cei dinainte, Eugen Lettke citi până la ultima pagină Mein Kampf de Hitler. Ceea ce, având în vedere teribila sterilitate și banalitate a textului, însemna o