cu naftalină de pe poveștile de demult. Deodată, o coloană de gânduri se pune-n mișcare și eu trebuie să mă ridic repede, să închid valiza și să mă trag într-o parte ca să nu dea peste mine.

Mă întreb cum ar fi dacă într-o zi aș lăsa pur și simplu valiza în mijlocul drumului. Mi-aș desface degetele de pe mâner și aș lăsa să-mi scape așa cum își scapă unii copiii, dându-le drumul la mână, știind că-i vor lăsa acolo mici, pierduți, abandonați. Singuri. Dar nu pot. Eu nu am plecat niciodată fără valiză. Am nevoie de ea, de lucrurile mele. Ale mele. Nu le împrumut. Nu-mi place să le dau sau să le împart. Nici periuța de dinți, nici rujul, nici parfumurile, nici amintirile. Nimic. Dă-i și fetiței păpușa să se uite un pic la ea! Mă uit la mama și mă simt ca o soție obligată să-și împartă bărbatul cu amanta. Nu vreau, țip. Prefer să fiu o fetiță rea decât o fetiță speriată că nu-și va primi păpușa înapoi.

 

Cu mintea făcută geamantan, tot merg somnambulică, cu privirea-n urmă, așteptând parcă să trec o stradă plină de imagini ce gonesc de nebune și derapează pe gânduri ude. … și brioșe și … biscuiți … și prăjiturele cu ciocolată. Vocea copilului rămâne cumva în cameră, ca un ecou, dar nu ajunge la mine. Mă simt suspendată într-o bulă cu pereți transparenți de unde se vede susul și josul. Îmi vine să desfac valiza și să mă culc în ea precum motanul Mihai, o pisică grasă și nonșalantă care și-a făcut culcuș printre hainele mele, într-o iarnă, la Predeal.

Încep să caut printre lucruri, să arunc în stânga și-n dreapta cu bucăți din ce a fost. Mă așez pe jos, lângă maldărul de amintiri prăfuite, aruncate claie peste grămadă, și aș vrea să înțeleg cât de tare mă doare. Trecutul. Și de ieri și stomacul. Celulele care se divid cel mai repede sunt și cele mai afectate de tratament. De-aia vă cad unghiile și părul și de-aia aveți crampe.

Afară, ploaia bate darabana pe bucățica aia de streașină de ne-am montat-o noi, când am cumpărat apartamentul. Câți ani au trecut? Iau amintirile și le pun repede înapoi în valiză. O burdușesc până când simt că a dat afară tot aerul și pornesc cu greu, să ies cumva din visul ăsta ca de febră. Simt cum tot corpul îmi arde și nicio ploaie nu poate să spele nimic. Doar curge și se scurge.

 

Mă iau după voce. Se aude din ce în ce mai tare, ca un clinchet de clopoțel. Încerc să strig la ea, ca și cum as fi pe malul celălalt: Facem, mamă, facem! și brioșe … și biscuiți … și prăjiturele cu ciocolată și banane! Doar așteaptă! Între noi însă nu e nicio apă. Vocea îmi rămâne blocată pe dinăuntru, ca și frica. Mă întorc cu capul către fereastră, deschid ochii și mă uit la griurile de afară. Habar nu am cât o fi ceasul și pentru câteva secunde nu-mi aduc aminte nici măcar ce zi e.

 

Mă gândesc la animalele alea care își țin puii la adăpost, în vizuină, până trece iarna, frigul sau pericolul. Astupă uneori ieșirea, îi apucă de multe ori pe cei mici și firavi cu dinții și-i trag înăuntru, să-i aibă aproape, așa nătângi și plăpânzi cum sunt. O să mă țin și eu un pic pe loc, în vizuină, la adăpost, până trece ce e de trecut. Până-mi trece ce mi-e de trecut. Nu știu cât timp frigul sau pericolul vor da târcoale la ușa bârlogului: o zi sau două, o săptămână sau mai mult. Știu doar că visurile se fac pe întuneric, departe de alți ochi, cu privirea întoarsă pe dinăuntru, cu dinții încleștați de multe ori pe dorințe, să nu care cumva să scape, să fugă, să se piardă în iarna, frigul sau pericolul de afară. Dorințele trebuie să fie mici, să nu ocupe mult spațiu, pentru că vizuina e mică și ea, cât o palmă de copil. Abia dacă avem loc eu și cu mine, și chiar și așa, când ne certăm una cu alta și vrem să stăm despărțite o vreme, tot ce putem face este să ne așezăm spate-n spate și să ne prefacem că ne ignorăm, când de fapt ne auzim și mai bine respirația. Mai poți, mă? Mai pot, răspund.

 

N-aș spune despre mine că sunt o fire pretențioasă. Mai degrabă sunt o fată obișnuită ce așteaptă lucruri mici cu care să-și umple timpul. Dacă ar fi să mă gândesc la ce-aș vrea acum, primul lucru care-mi vine în minte e un fular mare, moale și galben. Habar nu am de unde și până unde această dorință. Și până la urmă nici nu e important cum de mi-a venit ideea. Așa am putea să ne întrebăm de ce Micul Prinț a vrut neapărat o oaie și nu altceva. O vacă sau, de exemplu, un rinocer. Eu m-am întrebat deja. Dar nu am găsit niciun răspuns. Ce aș face cu un fular mare, moale și galben? Mi l-aș înfășura de mai multe ori în jurul gâtului și aș visa la toamnă și la cum va fi când totul se va sfârși. Un fular galben s-ar asorta de minune cu poșeta aia din magazin. Și cu frunzele. Și cu brioșele cu banane. De-astea o să fac, îmi zic și mă ridic din pat, îmi caut papucii și plec la bucătărie.

Afară ploaia a stat, ca și cum nu am avea loc una de cealaltă. Iau o pastilă de stomac și curăț o banană. E galbenă ca fularul, ca poșeta, ca frunzele, toamna, ca ochii lui tata mort, ca părul copilului când era mic. Galbenul e culoarea preferată a mamei.

 

*

 

Cred că decizia am luat-o acolo, pe holurile spitalului. La început, am simțit-o ca atunci când îți simți vezica plină și, orice ai face, nu ai cum să te gândești la altceva. Acolo,