unul militar, cu germanii şi austriecii, celălalt politic, împotriva opoziţiei interne. Şi, oricât de incredibil ar părea, unii monarhişti considerau că inamicul intern era cel mai periculos. Din nefericire pentru Rusia, atitudinea societăţii, aşa cum era ea exprimată în cadrul Dumei, s-a dovedit a fi încă şi mai ostilă şi mai inflexibilă. Deputaţii liberali şi socialişti doreau o victorie a armatei, dar nu se dădeau în lături să exploateze situaţia creată de război pentru a slăbi poziţia guvernului. În 1915 şi 1916, opoziţia a refuzat să vină în întâmpinarea cererilor Coroanei, conştientă de faptul că dificultăţile acesteia ofereau parlamentului o ocazie unică de a-şi consolida puterea în detrimentul monarhiei. Iată de ce se poate spune că, dintr-un anumit punct de vedere, liberalii şi socialiştii au intrat într-o alianţă tacită cu Germania, folosind victoriile acesteia împotriva Rusiei pentru a obţine avantaje politice, într-o oarecare măsură, nerezolvarea crizei politice a ţarismului se află la originea înfrângerii militare şi a prăbuşirii finale a acestuia.

Au existat spirite clarvăzătoare care au realizat riscurile pe care războiul le presupunea pentru stabilitatea internă a ţării. Atât Witte cât şi Stolîpin au pledat pentru păstrarea neutralităţii într-un posibil conflict european. Fostul ministru de interne şi şef al Departamentului Poliţiei, Piotr Durnovo, pe care intelighenţia îl considera întruchiparea obtuzităţii birocratice, a avut intuiţia profetică a ceea ce avea să se întâmple în cazul unui război, într-un memorandum către ţar din februarie 1914, Durnovo prezicea că, în eventualitatea unor înfrângeri militare, „o revoluţie socială, în formele ei cele mai teribile, va deveni de neevitat în Rusia”. Ea va începe, afirma el, cu blamarea guvernului de către toate păturile societăţii, pentru eşecurile înregistrate pe câmpul de bătălie. Politicienii din Dumă vor profita de situaţia dificilă a guvernului pentru a incita masele. Odată cu dispariţia în luptă a militarilor de profesie, se va putea conta din ce în ce mai puţin pe armată. Cadrele care îi vor înlocui, proaspăt recrutate, nu vor avea nici autoritatea, nici voinţa să îi oprească pe ţărani să dezerteze şi să se întoarcă acasă pentru a lua parte la împărţirea pământurilor. În agitaţia care va urma, partidele de opoziţie, pe care Durnovo le considera lipsite de sprijin popular, nu vor reuşi să restabilească autoritatea, iar Rusia „se va prăbuşi într-o anarhie absolută, ale cărei consecinţe nici măcar nu pot fi imaginate”.

Primul an

Din prima zi a ostilităţilor, francezii au început să-i bombardeze pe ruşi cu apeluri de a-i ataca pe germani. Devenea evident că ofensiva germană în Belgia se desfăşura pe un front mai larg şi cu forţe mai mari decât se anticipase. Contraatacurile franceze pe mijlocul acestui front s-au dovedit ineficace.

Nicolae voia să preia comanda trupelor pe teren, dar a fost convins (pentru moment) de miniştrii lui să renunţe, aceştia fiind îngrijoraţi de efectul negativ pe care eventualele insuccese pe front l-ar fi avut asupra prestigiului ţarului. Comanda trupelor a revenit Marelui Duce Nikolai Nikolaievici.

Răspunzând apelurilor din partea Franţei, ruşii au trimis două corpuri de armată în Prusia Orientală. Intenţia era ca, după nimicirea trupelor germane din zonă, ele să facă joncţiunea şi să înainteze spre Berlin. Deşi terenul, acoperit de lacuri şi păduri, îi favoriza pe apărători, ruşii au reuşit într-o primă fază să avanseze în mod simţitor. Însă, cu cât înregistrau mai multe succese, cu atât deveneau mai neprevăzători, renunţând să-şi mai cifreze comunicările şi aruncându-se orbeşte înainte, fiecare comandant fiind grăbit să smulgă laurii victoriei. Germanii, sub comanda lui Paul von Hindenburg şi a şefului său de stat major, Erich Ludendorff, aşteptau momentul potrivit. Când au considerat că acest moment sosise, au lansat un atac surpriză, izolând cele două armate ruse una de alta. Au început prin a anihila Armata a II-a Rusă, apoi au străpuns liniile Armatei Întâia, obligând-o să se retragă în Polonia. Era o înfrângere catastrofală, pe care însă comandamentul rus, ca de obicei nepăsător faţă de pierderi, a tratat-o cu uşurinţă. Ataşatului militar francez, care şi-a exprimat compasiunea pentru aceste pierderi, cifrate la aproape un sfert de milion de oameni, Nikolai Nikolaievici i-a răspuns cu nonşalanţă: „Suntem fericiţi să putem face asemenea sacrificii pentru aliaţii noştri.” Însă ataşatul britanic, care relatează incidentul, a avut sentimentul că ruşii acţionaseră astfel mai puţin de dragul aliaţilor, cât din pură iresponsabilitate: Nu erau altceva decât „nişte copii cu suflet mare, incapabili să prevadă ceva, care călcaseră pe jumătate adormiţi peste un cuib de viespi”.

Dezastrul din Prusia Orientală a fost eclipsat de victoriile ruşilor împotriva austriecilor. Într-o operaţiune impresionantă, ei au capturat cea mai mare parte din Galiţia, scoţând din luptă o treime din armata austro-ungară şi deschizându-şi drum spre sud către Ungaria şi spre est către Silezia.

În următoarele şase luni s-au desfăşurat lupte intense pe frontul de est, fără ca balanţa să încline de o parte sau de alta. În iarna 1914–1915, armata rusă a început să resimtă lipsa materialelor de război; jumătate din trupele de întărire trimise pe front nu aveau puşti.

După trei luni de război, înaltul comandament german se vedea pus în faţa unei perspective sumbre. Planul Schlieffen eşuase, în primul rând pentru că nu luase în calcul oboseala soldaţilor şi dificultatea de a asigura trupelor aflate în înaintare rapidă sprijinul logistic necesar. Aripa dreaptă a armatei invadatoare, în loc să se desfăşoare la sud de Paris şi să prindă astfel armata franceză ca într-un cleşte, a trebuit să-şi îngusteze liniile, îndreptându-se spre nordul capitalei franceze. După contraofensiva franceză de pe Marne, campania germană s-a împotmolit. Spre sfârşitul anului 1914, frontul de vest se stabilizase, trupele rămânând în tranşee. Germania se vedea confruntată cu situaţia de care se temuse cel mai mult: un război prelungit, pe două fronturi, pe care nu îl putea câştiga, dată fiind superioritatea inamicului (Marea Britanie se alăturase Franţei) în efective şi resurse.

Singura speranţă rămânea scoaterea din război a ruşilor. În ultima parte a lui 1914, înaltul comandament german a decis să adopte o atitudine defensivă în Vest şi să lanseze la începutul primăverii o campanie decisivă împotriva Rusiei, cu scopul de a o forţa să ceară încheierea păcii. Acţionând în cel mai mare