secret, germanii au început să transfere trupe pe frontul de est. În aprilie 1915, odată aceste mişcări încheiate, Puterile Centrale se bucurau, în raport cu ruşii, de o superioritate considerabilă în efective şi de un avantaj de patruzeci la unu în materiale de artilerie. Planul lor strategic prevedea o mişcare de cleşte, cu un corp de armată, sprijinit de austrieci, înaintând pe teritoriul Poloniei dinspre sud-vest şi un altul lovind dinspre nord-vest. Obiectivul era capturarea celor patru armate ruse desfăşurate în centrul Poloniei.

Ofensiva germană a fost declanşată prin surprindere la 15/28 aprilie, cu un baraj susţinut al artileriei, care i-a scos pe ruşi din adăposturile lor, insuficient de adânci. Ruşii au trebuit să se retragă. Când, la 30 iunie/12 iulie, i s-a adus la cunoştinţă că armata germană din nord-vest se pusese de asemeni în marş, Nikolai Nikolaievici s-a văzut pus în faţa unei alternative dureroase: să decidă rămânerea pe poziţii, cu riscul de a-şi vedea trupele încercuite, sau să abandoneze Polonia inamicului, cu toate consecinţele politice dezastruoase pe care acest gest avea să le aducă. În mod înţelept, a ales cea de-a doua opţiune. Ruşii s-au retras, abandonând Polonia şi odată cu ea 13% din populaţia Imperiului. Armata rusă a suferit pierderi grele în oameni – căzuţi în luptă, răniţi sau luaţi prizonieri. Corpul ofiţerilor de carieră, elita armatei ruse, a fost practic distrus. Cei recrutaţi ca să-i înlocuiască, în majoritate proaspeţi absolvenţi de liceu şi studenţi, nu se bucurau de respectul trupei – exact ceea ce prevăzuse Durnovo. Soldaţii ruşi căpătaseră o teribilă frică faţă de germani: convinşi că germanii „sunt capabili de orice”, erau gata să întoarcă spatele şi să fugă la vederea duşmanului.

Cu toate acestea, se poate spune că impresionantele victorii de pe frontul de est i-au făcut pe germani să piardă războiul. Ofensiva din Polonia, în 1915, nu şi-a atins niciunul dintre obiective: să anihileze armata rusă şi să oblige Rusia să ceară pace. Armatele ruse, deşi puternic slăbite, au reuşit să evite căderea în mâinile inamicului, iar Sankt Petersburg-ul ignora ofertele de pace ale Germaniei. Campaniile din Răsărit au oferit frontului vestic un an de relativă stabilitate, pe care britanicii l-au folosit ca să mobilizeze întreaga populaţie şi să-şi convertească vasta infrastructură industrială la producţia de război. În 1916, când au reluat ofensiva în Vest, germanii aveau în faţă un inamic mult mai bine pregătit. Dezastrul din 1915 se va fi dovedit cea mai însemnată contribuţie – involuntară – a Rusiei la victoria aliată.

Nici politicienii ruşi şi nici opinia publică nu erau totuşi conştienţi de acest lucru; ei ştiau doar că armatele ruse suferiseră o înfrângere dezastruoasă şi umilitoare. Se căutau ţapi ispăşitori. Primul sacrificat a fost ministrul de război, generalul Vladimir Suhomlinov, demis pentru neglijenţa cu care pregătise Rusia pentru război şi ulterior închis sub acuzaţia de trădare şi deturnare de fonduri. Înlocuitorul lui, generalul Aleksei Polivanov, bun cunoscător al naturii războiului modern, era mult mai potrivit pentru postul respectiv şi, spre deosebire de Suhomlinov, a ştiut să lege relaţii strânse atât cu politicienii cât şi cu industriaşii ruşi. Împărăteasa s-a arătat însă nemulţumită, plângându-se soţului ei că îl prefera pe fostul ministru care, deşi mai puţin inteligent decât Polivanov, îi era mai „devotat”. Alţi miniştri impopulari au fost de asemeni destituiţi şi înlocuiţi de funcţionari cu o mentalitate mai liberală. O parte a politicienilor ruşi continuau totuşi să considere că problema nu era atât lipsa personalităţilor, cât întreaga concepţie a ducerii războiului. Această concepţie trebuia complet revizuită, dacă se dorea ca Rusia să iasă nevătămată din război. Dezastrele anului 1915 reprezentau pentru ei ocazia de a desăvârşi Revoluţia din 1905.

Când a început campania din Polonia, Duma se afla în vacanţă parlamentară. Exista totuşi promisiunea ca ea să fie convocată, dacă situaţia războiului ar fi impus-o – ceea ce părea acum să fie cazul. Împărăteasa îşi implora soţul, în engleza ei pitorească, să nu convoace parlamentul:

 

…rogu-te nu, nu-i treaba lor, vor să discute lucruri ce nu-i privesc, vor aduce şi mai multă discordie – trebuie ţinuţi deoparte – fi încredinţat că nu vor face decât rău – nu fac decât să vorbească. Slavă Domnului, Rusia nu e o ţară constituţională[!], cu toate că fiinţele acelea încearcă să ia parte, să se amestece în lucruri de care nu sunt în stare. Nu le îngădui să facă presiuni – e îngrozitor dacă cedezi, capetele li se vor înfierbânta.

 

Nicolae, ignorând totuşi sfaturile ţarinei, a convocat corpul legiuitor pentru o sesiune de şase săptămâni, începând cu data de 19 iulie 1915 – după calendarul rusesc, prima aniversare a izbucnirii războiului.

Deputaţii din Dumă au profitat de ocazie pentru a se lansa în jocuri de culise. Micul Partid Progresist i-a convins pe cădeţi şi pe conservatorii moderaţi că, în acele momente tragice pentru ea, Rusia avea nevoie de o autoritate eficientă, pe care doar Duma o putea reprezenta. Însăşi supravieţuirea Rusiei impunea o confruntare cu monarhia asupra împărţirii prerogativelor, îndeosebi în privinţa numirii miniştrilor, rezervată de Legile Fundamentale din 1916 Coroanei.

Duma şi-a deschis lucrările în momentul în care trupele ruse abandonau Varşovia în mâinile germanilor. Pe un ton plin de pasiune, deputaţii au început să atace guvernul pentru incompetenţă. Unul dintre cei mai înverşunaţi oratori era Alexandr Kerenski, avocat radical în vârstă de treizeci şi patru de ani, care, aşa cum avea să iasă la iveală după Revoluţie, făcea uz de imunitatea parlamentară pentru a organiza forţe în vederea răsturnării regimului ţarist. Criza politică a atins punctul culminant la sfârşitul lunii august, când 300 dintre cei 420 de deputaţi ai Dumei au format „Blocul Progresist”. Acesta a anunţat un program în nouă puncte care cerea ca Duma să aibă drept de veto la numirea miniştrilor. Alte clauze se refereau la eliberarea deţinuţilor politici şi religioşi şi la abolirea discriminărilor împotriva minorităţilor religioase, inclusiv a evreilor. În mod surprinzător, majoritatea miniştrilor şi-au manifestat disponibilitatea de a demisiona pentru a lăsa locul unui guvern care să aibă aprobarea Dumei.

În august 1915 a apărut astfel o situaţie ieşită din comun: parlamentarii liberali şi cei conservatori, reprezentând