laolaltă aproape trei sferturi dintr-un corp legiuitor ales pe baza unui sistem electoral extrem de restrictiv, au făcut front comun cu cei mai înalţi funcţionari numiţi de ţar, pentru a cere o guvernare parlamentară – asta în plin război şi, după cum se pretindea, în interesul victoriei.

Nicolae a replicat prin suspendarea lucrărilor Dumei şi a plecat pe front. Aici, respingând sfaturile miniştrilor săi, a preluat comanda directă a forţelor armate. Făcea acest lucru din patriotism şi din dorinţa de a împărtăşi soarta grea a armatei în momentele cele mai dificile. Spre sfârşitul lunii septembrie i-a demis pe miniştrii care se opuseseră cel mai vehement hotărârii lui de a-şi asuma comanda trupelor. Unii martori din epocă au văzut în acţiunile ţarului din august-septembrie 1915, care făceau imposibil transferul paşnic al puterii de la Coroană către reprezentanţii naţiunii, preludiul unei inevitabile revoluţii.

Pentru moment însă, decizia din septembrie a Germaniei de a opri înaintarea forţelor sale l-a salvat pe Nicolae. Temerile că germanii vor mărşălui asupra Moscovei şi Sankt Petersburgului, ocupându-le, nu s-au confirmat. Această întorsătură a evenimentelor a liniştit pentru o vreme opinia publică.

Deşi refuzase să acorde mai multă putere societăţii şi reprezentanţilor ei, ţarul a acceptat să atribuie deputaţilor Dumei şi membrilor cercurilor de afaceri un rol mai însemnat în mobilizarea frontului intern. Împreună cu sprijinitorii săi monarhişti, Nicolae spera ca aceste măsuri să stimuleze efortul de război şi să tempereze opoziţia. În vara lui 1915 au fost înfiinţate un număr de consilii speciale, însărcinate cu organizarea producţiei de armament şi rezolvarea dificultăţilor legate de transport şi de aprovizionarea cu alimente şi combustibili. Apariţia acestor consilii, care în Occident erau o prezenţă de rutină, a constituit pentru Rusia o inovaţie ieşită din comun: alături de oficialii care deţineau în mod tradiţional monopolul posturilor guvernamentale, făceau parte din ele deputaţi din Dumă şi din Consiliul de Stat, ca şi reprezentanţi ai zemstvelor, ai consiliilor municipale şi oameni de afaceri. Cel mai important dintre aceste consilii speciale, Consiliul de Apărare, avea autoritatea să intervină în activitatea fabricilor care nu aparţineau statului dar participau la producţia de apărare. Consiliul a creat un Comitet Central Militaro-Industrial, cu sarcina de a include în efortul de apărare un număr de 1 300 de unităţi industriale mici şi mijlocii care până atunci nu fuseseră implicate în acest efort. A luat de asemeni iniţiativa fără precedent de a cere reprezentanţilor lucrătorilor din industria de război să colaboreze cu guvernul pentru întărirea disciplinei muncii, prevenirea grevelor şi rezolvarea problemelor muncitorilor. În acest demers, Consiliul a fost sprijinit de un Grup Muncitoresc Central, organizat la iniţiativa menşevicilor: la începutul lui 1917, acest Grup Muncitoresc avea să constituie nucleul Sovietului din Petrograd. Participarea muncitorilor la administrarea industriei şi, indirect, la organizarea economiei de război era încă un semn al schimbărilor sociale şi politice pe care războiul le impusese monarhiei.

Consiliul de Apărare şi Comitetul Militaro-Industrial au contribuit în mod semnificativ la creşterea producţiei de război, aşa cum arată cifrele privitoare la producţia de proiectile de artilerie. În timp ce în 1914 industria de apărare rusă, aflată atunci în întregime sub controlul statului, putea furniza cel mult 108.000 proiectile anual, în 1915, odată cu includerea sectorului privat, cifra a ajuns la 950.000, iar în 1916, la 1.850.000. În preajma Revoluţiei din Februarie, penuria de proiectile era deja o problemă de domeniul trecutului.

O a treia instituţie creată pentru a sprijini guvernul în efortul de război a fost Uniunea Zemstvelor şi Consiliilor Municipale din întreaga Rusie, cunoscută sub numele de Zemgor. Zemgor-ul a ajutat populaţia civilă să facă faţă greutăţilor războiului, demonstrându-şi eficienţa mai ales în rezolvarea problemelor sutelor de mii de refugiaţi din zona frontului.

În afară de aceste organisme cvasipublice, şi-au făcut apariţia mii de organizaţii de voluntari, inclusiv asociaţii cooperative de producţie şi consum.

În plin război lua astfel naştere, pe nesimţite, o Rusie nouă: birocraţia îşi pierdea monopolul asupra administraţiei. Procesul poate fi comparat cu creşterea viguroasă a puieţilor la umbra unei păduri bătrâne şi putrede. Prezenţa în instituţiile guvernamentale, alături de purtătorii de ranguri, a cetăţenilor de rând şi participarea unor reprezentanţi ai muncitorilor la administrarea industriei echivalau cu o veritabilă revoluţie tăcută. Birocraţii conservatori erau consternaţi de apariţia acestui „guvern fantomă”, care îi umplea în schimb pe membrii opoziţiei de optimism. Liderii cadeţilor afirmau că organizaţiile civice create în timpul războiului îşi vor dovedi în mod atât de convingător superioritatea asupra birocraţiei încât, odată pacea reinstaurată, nimic nu le-ar mai fi putut opri să preia conducerea ţării.

Semnele catastrofei

În cursul celui de-al doilea an de război, Rusia a reuşit să depăşească penuria de armament. Apăruseră însă noi probleme, de astă dată de natură economică, care făceau ca nemulţumirile, până atunci limitate la cercurile educate şi înstărite, să cuprindă şi marea masă a populaţiei urbane.

Una dintre aceste probleme noi era inflaţia. În timpul jumătăţii de secol care a precedat primul război mondial, preţurile fuseseră în Rusia, ca de altfel peste tot în lume, remarcabil de stabile. În iulie 1914 însă, guvernul rus a suspendat convertibilitatea rublei în aur pentru tot restul războiului, dând trezoreriei permisiunea să emită bancnote în cantităţile necesare pentru a acoperi costurile războiului, fără raport cu rezerva de aur. Această măsură a avut urmări inflaţioniste. Deficitul trezoreriei a fost agravat şi de decizia, luată de guvern la începutul războiului, de a interzice vânzarea băuturilor alcoolice. Populaţia a trecut peste urmările prohibiţiei recurgând la alcoolul de contrabandă, însă tezaurul de stat a pierdut un sfert din veniturile pe care le obţinea prin impozitarea alcoolului. O parte a deficitului a fost acoperită prin împrumuturi, în special din Marea Britanie; restul a fost compensat prin emiterea de monedă de hârtie. De-a lungul războiului, cantitatea de ruble de hârtie aflată în circulaţie a crescut de patru până la şase ori. Afluenţa de bancnote nu a afectat imediat preţurile la consumator, fiindcă oprirea exporturilor a supraaglomerat piaţa cu alimente şi alte bunuri. Spre mijlocul anului 1915, preţurile au început să crească, iar în anul următor urcau deja vertiginos.

Inflaţia nu a afectat populaţia rurală. Dimpotrivă, pe măsură ce războiul se prelungea, produsele agricole se