vindeau la preţuri mai mari, în timp ce alocaţiile guvernamentale pentru familiile soldaţilor aduceau ţăranilor venituri suplimentare. Mobilizarea dusese în mare parte la dispariţia excedentului de populaţie rurală, făcând să crească preţul forţei de muncă. După standardele ruseşti, ţăranii se scăldau realmente în bani. Ei au început de aceea să reducă suprafaţa cultivată şi chiar să stocheze produse, în speranţa că mai târziu aveau să obţină preţuri şi mai mari pe ele.

Inflaţia şi penuria de alimente afectau prin urmare doar populaţia urbană, care crescuse în mod considerabil datorită afluxului refugiaţilor de război şi al noilor muncitori angajaţi în industria de apărare. Se estimează că oraşele au atras pe durata războiului un număr de 6 milioane de noi veniţi. Orăşenii reuşeau din ce în ce mai greu să-şi procure produsele de bază, iar când le găseau nu-şi puteau permite să plătească preţul cerut. Departamentul de Poliţie estima în octombrie 1916 că în cei doi ani precedenţi salariile se dublaseră, în timp ce preţul bunurilor de strictă necesitate crescuse cu 300%.

O problemă suplimentară o punea incapacitatea căilor ferate, suprasolicitate de nevoile armatei, de a mai asigura o aprovizionare satisfăcătoare a oraşelor.

Nemulţumirile populaţiei urbane rămâneau deocamdată de natură economică. Dar, spre sfârşitul anului 1916, Departamentul de Poliţie avertiza că ar fi fost suficiente chiar şi nişte provocări minore pentru ca doleanţele economice să îmbrace un caracter politic.

 

Aliaţii, care în urma dezastrului din Polonia aproape că încetaseră să mai conteze pe armata rusă, au fost surprinşi în mod plăcut de vigoarea ofensivei acesteia împotriva austriecilor, declanşate în iunie 1916. Operaţiunea şi-a pierdut repede din suflu, dar reuşise deja să cauzeze pierderi grele inamicului. Austro-Ungaria se afla pe marginea prăpastiei, însă germanii au salvat-o încă o dată, trimiţând pe frontul de est cincisprezece divizii.

Nicolae a plătit un preţ greu pentru decizia nechibzuită de a prelua personal comanda trupelor: instalându-se la cartierul general de la Moghilev, a pierdut contactul cu situaţia politică. Conducerea treburilor ţării a trecut în mâinile ţarinei care, convinsă că se pricepea mai bine cum să discute cu politicienii din opoziţie, era fericită să-l ştie departe. În scrisorile pe care i le trimitea, nu înceta să îl liniştească: „Nu fi îngrijorat pentru ce laşi în urmă… Iubire, aici sunt, nu râde de bătrâna ta soţioară, care pe ascuns poartă «pantaloni»…” În ultimul an şi jumătate de război, Alexandra a avut o influenţă hotărâtoare în numirile de funcţionari din administraţie, atât la nivel central cât şi în provincie. Candidaţii la posturile de vârf erau judecaţi exclusiv după criteriul loialităţii lor faţă de tron. Miniştrii care nu treceau acest test erau destituiţi într-un ritm atât de rapid, încât o nouă expresie a luat naştere: „capra ministerială”. Dezorganizarea aparatului administrativ nu se oprea la nivelul instituţiilor centrale. Guvernatorii erau şi ei numiţi şi destituiţi într-un ritm alarmant. Numai în primele nouă luni ale anului 1916 au avut loc patruzeci şi trei de numiri pentru posturile de guvernator, ceea ce înseamnă că în mai puţin de un an majoritatea provinciilor îşi schimbaseră capii.

Alexandra nu acţiona de una singură, fiind sfătuită de confidentul ei, Rasputin. Pomenit adeseori sub numele de „călugărul nebun”, Rasputin nu era nici nebun, nici călugăr. Era un ţăran siberian cu puteri de vindecător, un posibil adept al sectei hlîstilor, ai cărei membri credeau că păcătuind fac să scadă numărul păcatelor în restul lumii. Rasputin îşi datora poziţia câştigată la Curte faptului că reuşea – prin ce mijloace, nu se ştie – să oprească sângerările şi durerile care îl chinuiau pe moştenitorul tronului, Alexei, bolnav de hemofilie. Boala acestuia, transmisă de mamă, era o tragedie care rodea familia imperială, amplificând fatalismul ţarului şi înclinaţiile superstiţioase ale soţiei sale. Rasputin s-a folosit de influenţa lui pe lângă ţarină pentru a stoarce bani anturajului acesteia şi a trăi într-o neîntreruptă orgie alcoolică; poveştile despre performanţele lui sexuale sunt însă pură fantezie: un doctor care îl examinase se îndoia chiar că ar fi fost capabil de un act sexual.

Rasputin a ajuns să câştige influenţă politică abia după plecarea pe front a ţarului. Începând cu august 1915, devenise imposibil pentru oricine să se menţină într-un post sau să obţină unul fără consimţământul lui. Nicolae, care nu ţinea în mod deosebit la Rasputin, îl tolera de dragul ţarinei şi al fiului său, respingând enervat orice sugestie de a îl înlătura, sub motiv că prezenţa lui la Curte era o „chestiune de familie”. Perechea imperială ajunsese de altfel să creadă că Rasputin, care repeta de câte ori avea ocazia că ruşii de rând îl iubesc, reprezenta glasul poporului. Lui îi revenea în mare parte răspunderea pentru înstrăinarea crescândă faţă de Curte a monarhiştilor conservatori, care aveau sentimentul că Rasputin dezonorase Coroana.

Printre victimele intrigilor puse la cale de Alexandra şi Rasputin s-a numărat şi Polivanov, ministrul de război, cel care salvase armata rusă de la prăbuşire. Polivanov a fost demis pentru că întreţinea legături strânse cu politicienii şi cu industriaşii. Înlocuitorul lui era un general incompetent, expert în încălţăminte militară. Când opinia publică a început să vorbească de trădare în sferele înalte ale puterii, se pare că noul ministru ar fi exclamat indignat: „Sunt poate prost, nu însă şi trădător!” – cuvinte care aveau să-i ofere lui Miliukov prilejul unei figuri retorice în senzaţionalul discurs ţinut în faţa Dumei la 1 noiembrie 1916.

O evaluare din octombrie 1916 a Departamentului Poliţiei, referitoare la starea de spirit din ţară, oferea un tablou sumbru. Nemulţumirile populaţiei legate de lipsa bunurilor de strictă necesitate puteau exploda în orice moment şi da naştere unei revolte deschise. Extrem de îngrijorător era faptul că, pentru prima dată, poliţia secretă înregistra în rândurile mulţimii o mânie care nu mai era îndreptată doar împotriva miniştrilor, ci şi a perechii imperiale. Nemulţumirile o vizau mai ales pe împărăteasă, care din pricina originii ei germane era suspectată că trădează duşmanului secretele militare ale Rusiei.

Spre finele lui 1916, elementele cele mai conservatoare erau deja atât le dezgustate de ceea ce se petrecea la Curte, încât vorbeau de necesitatea mor măsuri care „să salveze monarhia de monarh”. Pentru prima oară cercurile de dreapta au încercat