— De unde știi toate astea?

— O parte le-am citit, o parte mi le imaginez.

Mitică adună resturile de mîncare într-un ziar și le aruncă pe fereastră, deasupra unei grămezi de moloz.

— Există un proverb foarte inteligent: „Cîinele moare de drum lung și prostul de grija altuia”. Fiecare generație trebuie să se gîndească, mai întîi, la necazurile ei. A trăi în mizerie și spaimă cu gîndul la viitor e o prostie. Așteaptă-mă. Mă duc prin saloane. Pe urmă ne plimbăm prin grădină. Vreau să-ți cer un sfat.

La cîteva minute după ce plecă Mitică, în cabinet intră Suzi, asistenta. Aceasta se opri lîngă ușă și-i zise Nelei, fără să scoată din gură țigara Kent pe care o fuma:

— Ascultă, fă, parașută ordinară! După ce te-au făcut poștă toți golanii din oraș, ai tăbărît pe iubitul meu?!

Nela o privi fără prea mare surprindere.

— Cu mine vorbești?

— Chiar cu tine. Ce-ai zice dacă te-aș părui nițel și te-aș scoate cu șuturi pînă în stradă?

— Încearcă, zise Nela, prefăcîndu-se indiferentă, deși habar n-avea cum s-ar fi putut descurca în cazul în care individa și-ar fi înfipt mîinile în părul ei. Te avertizez că știu carate și că zbori prin fereastră în clipa în care te apropii de mine la mai puțin de doi pași. Să nu zici că nu te-am avertizat.

Suzi nu era, însă, omul care să se sperie de o bătaie, dimpotrivă, ea căuta astfel de ocazii cu lumînarea, chiar dacă ieșea învinsă, nu ar fi fost prima oară cînd se încaieră cu colegele sau chiar cu pacientele, bucuria ei era să se judece la tribunal sau în ședințe, unde provoca scandaluri insuportabile, urlînd „Nenorociților, căcănarilor, impotenților! Vă răfuiți cu o biată femeie singură și distrusă, vreți să mă duceți la sinucidere?” Ultima oară fusese amanta unui doctor bătrîn de la Sanepid pe care îl teroriza și care îi murise în brațe; nevasta acestuia nu venise la înmormîntare de frica ei.

Norocul Nelei: Mitică întră în cabinet în clipa în care Suzi se îndrepta spre ea pas cu pas, gata de încăierare; o apucă de păr și-i trase două palme nu atît ca s-o pedepsească, ci ca s-o trezească din transă.

— Suzi!

— Da, dom’ doctor, zise aceasta, supusă și umilă.

— Dacă te legi de fata asta, mori de mîna mea. Ai înțeles?

— Am înțeles.

— Te calc în picioare și zbori din spital pentru totdeauna. Cu mine nu-ți merge.

— Știu.

— Te cunosc prea bine.

— Vă rog să mă iertați.

— La noapte operez. Poți să mă ajuți?

— Da.

— Să fii aici la ora unu.

Suzi ieși, calmă și supusă.

— Te-ai speriat? o întrebă Mitică pe Nela, care era palidă.

— Da. Nu suport violența fizică. Dar, mă rog, probabil că o păruială de la o femeie nu-mi strica. Trebuie trăită și o chestie ca asta.

— Săraca, e nebună.

— Schizofrenică?

— Erotomană și mitomană. În schimb, ca asistentă e cea mai bună din spital. O dată pe săptămînă, însă, trebuie pleznită preventiv. De aia îmi știe de frică. Dar și ține la mine. Vii să ne plimbăm prin grădină?

— Da.

Spitalul n-avea, propriu-zis, o grădină a lui, ci doar o curte plină cu gunoaie și moloz (se făcea o aripă nouă și se repara alta), care era despărțită printr-un gard vechi și putred de o livadă întinsă și părăsită, proprietatea fostului director al spitalului, un vestit chirurg care murise în lagăr, la Canal, cu douăzeci de ani în urmă. Prunii (mai erau și cîțiva cireși, meri și nuci) erau pe jumătate uscați, iarba și bălăriile creșteau necosite cu anii, aici era raiul cîinilor, pisicilor și al elevilor chiulangii. Mitică luase cu el o pătură pe care o așezară sub un nuc, după care se întinseră în direcții diferite: el spre răsărit, ea spre miazănoapte, așezîndu-și capul pe picioarele lui.

— Ce ziceai că vrei să-mi spui? îl întrebă Nela.

— La noapte am o operație pe care o fac pentru prima oară.

— Mă lași și pe mine să mă uit?

— Dacă nu ți-e frică.

— Nu mi-e frică. Despre ce e vorba?

— Îi scot unui bolnav vezica urinară și-i fac alta dintr-o bucată de intestin gros.

— Are cancer?

— Da.

— Și e complicat?

— Da, dar știu s-o fac. O fac mai bine decît profesorul meu de la București, care s-a ramolit.

— Ziceai că vrei să-mi ceri un sfat.

— Ai răbdare. Bolnavul e un tip formidabil. De el vream să-ți zic. Îl cheamă Titi, are douăzeci și opt de ani și șapte boli incurabile. Stă de patru ani în spital, știe medicină cît un medic și are o minte uluitoare. Îl iubesc ca pe fratele meu. Ce fac, îl operez sau nu?

— Ce șanse are dacă îl operezi?

— Dacă îmi reușește operația mai trăiește trei ani. Din păcate, are trei insuficiențe: hepatică, respiratorie și cardiacă. Îmi poate muri pe masă.

— Și dacă nu-l operezi?

— Mai trăiește doar cîteva luni.

Nela își schimbă poziția, mutîndu-și capul pe burta lui Mitică, oasele picioarelor lui erau tari ca niște lemne și, din cauza asta, îi amorțise ceafa.

— Trebuie să vorbești cu el și să-i ceri asentimentul.

— Știe tot și face ce zic eu. Are o încredere oarbă în mine. Ce zici?

Nela se gîndi îndelung.

— Nu știu ce să zic. Totul depinde de el. Adică depinde ce valoare au pentru el doi ani și jumătate în plus.

— Pentru orice om chiar și o singură zi de viață în plus are o valoare incomensurabilă.

— Nu-i chiar așa, îl contrazise Nela. Tatăl meu, de pildă, voia să moară mai repede, se săturase de suferință. Viața are rost atîta vreme cît ești stăpîn pe tine, pe gîndirea și pe simțurile tale.

— Titi mi-a mărturisit că vrea să trăiască oricît de mult e posibil. De ce crezi că vrea să trăiască? Din curiozitate. E curios să știe tot ce se întîmplă pe lume, chiar și propria sa moarte îl interesează foarte mult, are un caiet în care își notează tot ce simte în fiecare zi. Trebuie să pun neapărat mîna pe acest caiet, mi-a mărturisit că are un