lâna grea era vopsită din belşug cu auriu; zalele lor şi cizmele şi mănuşile erau negre. Unul dintre ei avea o sabie lungă la şold, iar celălalt un ciomag din fier. Cu ultima privire pofticioasă aruncată tartelor, Arya se trase de lângă cotigă şi se grăbi să plece.

Mantiile aurii nu-i dăduseră nici o atenţie, însă numai la vederea lor i se strângea stomacul. Arya se ţinuse cât de departe putea de castel, dar chiar de la depărtare putea vedea capetele putrezind pe vârful zidurilor roşii. Stoluri de ciori se ciorovăiau zgomotoase pentru fiecare dintre ţestele acoperite de muşte. Prin Fundătura Puricilor se vorbea că mantiile aurii se dăduseră de partea Lannisterilor, iar comandantul lor fusese înălţat la rangul de lord, cu pământuri la Trident şi un loc în consiliul regelui.

Mai auzise şi alte lucruri, lucruri îngrozitoare, care pentru ea nu aveau nici un înţeles. Unii spuneau că tatăl ei îl omorâse pe Regele Robert şi că, la rândul lui, fusese doborât de Lordul Renly. Alţii insistau că Renly îl ucisese pe rege, în urma unei certe de beţivani între fraţi. De ce altceva fugise el în puterea nopţii, ca un hoţ de rând? Una dintre poveşti susţinea că regele fusese răpus de un vier în timpul vânătorii şi că murise mâncând vierul, îmbuibându-se atât de tare încât crăpase la masă. Nu, regele murise la masă, pretindeau alţii, dar numai pentru că Varys Păianjenul îl otrăvise. Ba, de fapt, fusese chiar regina cea care-l otrăvise. Nu, murise de vărsat. Nici vorbă, se înecase cu un os de peşte.

Toate aceste poveşti aveau un singur lucru în comun: Regele Robert era mort. Clopotele din cele şapte turnuri ale Marelui Sept lui Baelor bătuseră timp de o zi şi o noapte, rostogolindu-şi peste oraş tunetul jelaniei cu un glas de bronz. Băteau clopotele numai pentru moartea unui rege, îi spusese Aryei o calfă de tăbăcar.

Tot ce voia ea era să se ducă acasă, însă plecarea din Debarcaderul Regelui nu era atât de simplă pe cât sperase. Istorisirile despre război erau pe buzele tuturor, iar mantiile aurii erau atât de dese pe meterezele oraşului precum puricii pe... ei bine, pe ea. Dormise în Fundătura Puricilor, pe acoperişuri şi în grajduri, acolo găsise un loc unde să se întindă, şi nu-i trebuise mult timp să afle că numele cartierului era meritat.

În fiecare zi de la evadarea ei din Fortăreaţa Roşie, trecuse pe rând pe la fiecare din cele şapte porţi ale oraşului. Poarta Dragonului, Poarta Leului, Vechea Poartă erau toate închise şi zăbrelite. Poarta Noroiului şi Poarta Zeilor erau deschise, însă numai pentru cei care voiau să intre în oraş, gărzile nelăsând pe nimeni să iasă. Celor cărora li se îngăduia să plece o făceau prin Poarta Regelui sau Poarta de Fier, însă posturile de gardă de acolo erau ocupate de soldaţii înarmaţi până-n dinţi ai Lannisterilor, cu mantiile lor purpurii şi coifurile cu cap de leu. Spionându-i de pe acoperişul unui han de lângă Poarta Regelui, Arya îi văzuse scotocind prin căruţe şi căleşti, obligându-i pe călăreţi să-şi deschidă coburii de la şa, interogându-i pe toţi cei care încercau să treacă pe jos.

Uneori, se gândea să treacă râul înot, însă vijelioasa Apă Neagră era lată şi adâncă şi toţi erau de acord că existau curenţi înşelători şi periculoşi. Nu avea nici o para ca să-l poată plăti pe barcagiu sau să facă traversarea cu vreo ambarcaţiune.

Tatăl său, lordul, o învăţase să nu fure niciodată, însă era din ce în ce mai greu să-şi amintească asta. Dacă nu pleca de aici cât de curând, va trebui să-şi încerce norocul cu mantiile aurii. Nu mai flămânzise din ziua în care învăţase cum să doboare păsări cu sabia ei de lemn, însă se temea că prea multă carne de porumbel o va îmbolnăvi. Vreo doi îi mâncase cruzi, până dăduse de Fundătura Puricilor.

În Fundătură erau bodegi pe toată lungimea aleilor, unde ceaune uriaşe cu tocană clocoteau de ani de zile şi puteai să schimbi o jumătate de pasăre pentru un colţ de pâine uscată sau un castron cu „fiertură”. Ba mai mult, îţi mai înfigeau cealaltă jumătate într-o frigare şi o puneau la foc, prăjind-o pentru tine, atât timp cât o jumuleai singur de pene. Arya ar fi dat orice pentru o cană cu lapte şi o plăcintă cu lămâie, însă nici fiertura nu era chiar atât de rea. De obicei, avea orz şi bucăţi de morcov şi ceapă sau gulie, şi uneori chiar măr, cu un strat subţire de grăsime plutind la suprafaţă. În general, încerca să nu se gândească la carne. O dată, primise o bucată de peşte.

Singura problemă era că bodegile nu erau niciodată pustii şi chiar când îşi termina iute mâncarea, Arya îi putea simţi pe ceilalţi cum o priveau. Unii dintre ei se uitau la cizmele ei, alţii la mantie şi ea ştia la ce se gândeau. Altora le putea simţi privirile strecurându-i-se pe sub haine; nu ştia la ce se gândeau, şi asta o speria mai mult. De două ori, a fost chiar urmărită pe alei şi fugărită, dar până acum nimeni nu fusese încă în stare s-o prindă.

Brăţara de argint pe care sperase să o vândă îi fusese furată în prima noapte petrecută în afara castelului, împreună cu bocceaua cu haine bune, în timp ce dormea într-o casă arsă, lângă Aleea Porcului. Tot ce-i rămăsese erau mantia în care fuseseră adunate lucrurile, haina din spate, sabia de lemn şi... Acul. Dormise pe Ac, altfel şi el i-ar fi fost luat; valora mai mult decât toate celelalte lucruri la un loc. De atunci, Arya se obişnuise să meargă cu mantia înfăşurată pe braţul drept, pentru a scunde sabia de la şold. Băţul de lemn pe care-l căra în mâna stângă, să-l vadă toţi, era pentru alungat jefuitorii, însă prin bodegi erau destui care nu s-ar fi speriat nici dacă ar fi avut o secure de luptă. Asta era suficient ca să-i piară pofta de porumbel şi pâine veche. Destul de des se ducea la culcare flămândă, în loc să suporte privirile tuturor.

Odată