cu ea prin carne şi muşchi şi oase, iar antebraţul lui Qotho se desprinse de trup, agăţat doar de o fâşie subţire de piele. Următoarea lovitură a cavalerului ţinti urechea duşmanului, atât de aprigă, încât faţa lui Qotho păru aproape că se spulberă.

Dothrakii ţipau, Mirri Maz Duur se jeluia înlăuntrul cortului cu o voce care nu mai avea nimic omenesc, iar Quaro ceru apă şi muri. Dany ţipă după ajutor, însă nu o auzi nimeni. Rakharo se lupta cu Haggo, arakh-ul dansând cu alt arakh, până ce biciul lui Jhogo pocni, tare ca un tunet, încolăcindu-se în jurul gâtului lui Haggo. O smucitură şi călăreţul de sânge căzu pe spate, pierzându-şi echilibrul şi sabia. Rakharo ţâşni înainte urlând, răsucindu-şi arakh-ul în jos cu ambele mâini, spre capul lui Haggo. Vârful îl lovi chiar între ochi, roşu şi tremurător. Cineva azvârli o piatră, iar când Dany privi, umărul ei era zdrelit şi însângerat.

– Nu, izbucni ea în plâns, nu, vă rog, opriţi-vă, preţul este prea mare, e prea mare. Mai multe pietre trecură iu zbor. Încercă să se târască spre cort, însă Cohollo o prinse. Cu degetele în părul ei, îi trase capul pe spate şi ea simţi pe gât atingerea rece a unui cuţit.

– Copilul meu, plânse ea, şi poate că zeii o auziseră pentru că pe Cohollo îl lovi o moarte năprasnică. Săgeata lui Aggo îl izbise sub braţ, străpungându-i plămânii şi inima.

Când, în cele din urmă, Daenerys găsi suficientă forţă ca să-şi ridice capul, văzu mulţimea dispersându-se, Dothrakii retrăgându-se în tăcere spre corturile şi saltelele lor de dormit. Unii înşeuau caii şi plecau în galop. Soarele apusese. Focurile ardeau peste tot prin khalasar, mari pălălăi portocalii care pocneau furioase şi azvârleau scântei prin văzduh. Încercă să se ridice, însă o cuprinse o sfârşeală dureroasă, strângând-o ca pumnul unui uriaş. I se tăiase respiraţia; tot ce mai putea să facă era să gâfâie. Sunetul vocii lui Mirri Maz Duur era ca un bocet funebru. Înăuntrul cortului dansau umbrele.

Un braţ o apucă de şold şi Ser Jorah o ridică în picioare. Faţa lui era plină de sânge lipicios, iar Dany observă că-şi pierduse jumătate dintr-o ureche. O apucară convulsiile în braţele lui, pe când durerea o copleşi din nou, şi-l auzi pe cavaler strigând după slujnicele sale, să-l ajute. Oare de te sunt toţi atât de temători? Ştia însă răspunsul. O săgeta un alt val de durere, dar reuşi să-şi înăbuşe un ţipăt. Se simţea de parcă fiul ei ar fi avut câte un cuţit în fiecare mână, de parcă şi-ar fi tăiat drum prin ea, să iasă afară.

– Doreah, blestemată să fii tu, mugi Ser Jorah. Vino aici. Adu moaşele.

– Nu vor să vină. Spun că e blestemată.

– Ori vin, ori le iau capetele.

Doreah începu să plângă.

– Au fugit, lordul meu.

– Maegi, spuse cineva; să fi fost Aggo? Duceţi-o la maegi.

Nu, ar fi vrut să spună Dany, nu, nu asta, nu aveţi voie asta, însă când deschise gura îi scăpă un lung vaiet de durere, iar pielea i se acoperi de transpiraţie. Ce era cu ei, nu puteau vedea? În interiorul cortului dansau tot felul de forme, dând ocol vetrei şi căzii însângerate, în beznă pe mătasea cortului, iar unele nici nu păreau a fi omeneşti. Zări umbra unui lup imens şi o alta ca de bărbat cuprins de flăcări.

– Femeia Miel cunoaşte secretele patului de naştere, spuse Irri. Aşa spunea, am auzit-o eu.

– Da, căzu Doreah de acord. Şi eu am auzit-o.

Nu, strigă ea, sau poate că numai i se păruse, pentru că nici măcar o şoaptă nu i se desprinse de pe buze. Era cărată de cineva. Ochii i se deschiseră privind spre cerul mort, negru şi sumbru, lipsit de stele. Vă rog, nu. Glasul lui Mirri Maz Duur se auzea tot mai tare, până ce umplu întreaga lume. Formele! ţipă ea. Dansatorii!

Ser Jorah o duse în cort.

ARYA

 

Aroma pâinii calde împrăştiindu-se din brutăriile de pe strada Făinei era mai dulce decât orice parfum pe care-l mirosise vreodată Arya. Inspiră adânc şi se trase mai aproape de porumbel. Era unul grăsuliu, împestriţat cu maro, ocupat cu ciugulitul cojii de pâine căzute între două pietre de pavaj, însă când umbra Aryei îl atinse, îşi luă zborul.

Sabia ei de lemn ţâşni şi-l lovi în aer, la doi paşi de pământ, şi pasărea căzu într-o învolburare de pene maro. Ajunse la el într-o clipă, apucând o aripă, pe când porumbelul se zbătea. O pişcă de mână. Îl apucă de gât şi-l răsuci până ce simţi cum pocneşte osul. În comparaţie cu pisicile, prinderea porumbeilor era o nimica toata.

Un septon în trecere îi aruncă o privire piezişă.

Ăsta-i locul cel mai bun unde poţi găsi porumbei, îi explică Arya netezindu-şi hainele şi recuperându-şi sabia de lemn de pe jos. Vin pentru firimituri.

Septonul se grăbi să plece. Prinse porumbelul la centură şi o luă în sus, pe stradă. Un bărbat împingea o cotigă cu două roţi încărcată cu tarte: mirosul lor amintea de mure, lămâi şi caise. Stomacul ei slobozi un chiorăit zgomotos, a gol.

– Aş putea lua şi eu una? se pomeni spunând. De lămâie sau... de orice fel.

Bărbatul o măsură cu privirea. În mod clar nu-i plăcea ceea ce-i vedeau ochii.

– Trei parale.

Arya se bătu cu sabia de lemn pe cizmă.

– Îţi dau în schimb un porumbel gras, zise ea.

– Să-ţi ia Ceilalţi porumbelul, zise bărbatul.

Tartele erau calde încă, scoase din cuptor. Mirosul lor îi lăsa gura apă, dar nu avea trei parale... nici măcar una. Îi aruncă bărbatului o privire, amintindu-şi ce spunea Syrio despre privit. Era scund, cu o burtă mică şi rotundă, iar când se deplasa, părea că-şi menajează puţin piciorul stâng. Tocmai se gândea că, dacă ar înşfăca o tartă şi ar fugi, el nu ar fi în stare s-o prindă, când omul spuse:

– Să-ţi ţii acasă mâinile jegoase. Mantiile aurii ştiu cum să trateze micii şobolani hoţi şi murdari, la asta se pricep.

Arya se uită neliniştită în spate. Doi dintre străjerii din Garda Oraşului stăteau la intrarea unei alei. Mantiile lor atârnau până aproape de pământ,