– Putere a armăsarului, du-te în călăreţ, intona Mirri pe când sângele calului cădea în şuvoaie în apa din cada lui Drogo. Putere de animal, du-te în om.

Jhogo privea înspăimântat pe când se lupta cu greutatea armăsarului, temându-se să atingă carnea moartă sau să-i dea drumul.

E doar un cal, se gândi Dany. Dacă putea cumpăra viaţa lui Drogo prin moartea unui cal, era gata să plătească de mii de ori pe atât.

Când lăsară armăsarul să cadă, apa se colorase într-un roşu-închis, iar din Drogo nu se mai vedea nimic altceva decât faţa. Mirri Maz Duur nu avea ce să facă cu hoitul calului.

– Ardeţi-l, le spuse Dany.

Asta vor face, ştia. Când un bărbat murea, armăsarul său era ucis şi pus sub el pe rugul funerar, să-l ducă până pe tărâmurile nopţii. Bărbaţii din khas-ul ei traseră din cort cadavrul calului. Locul se umpluse de sânge. Chiar şi pereţii din mătase erau roşii, iar rogojinile de jos erau negre şi ude.

Fură aprinse mai multe vetre. Mirri Maz Duur presără o pulbere roşie peste cărbuni. Fumul dobândi un miros aromat, destul de plăcut, dar Eroeh plecă din cort plângând, iar pe Dany o apucă frica. Însă ajunsese mult prea departe acum ca să se mai poată întoarce din drum. Îşi trimise slujnicele afară.

– Du-te cu ele, Doamnă de Argint, îi spuse Mirri Maz Duur.

– Voi rămâne, spuse Dany. Acest bărbat m-a dus sub stele şi a dăruit viaţă pentru copilul care este în mine. Nu-l voi părăsi.

– Trebuie. Odată ce încep să cânt, nimeni nu mai are voie să intre în cort. Cântecul meu va trezi puteri vechi şi întunecate. Morţii vor dansa aici, în noaptea asta. Nici un om în viaţă nu trebuie să-i vadă.

Dany îşi plecă fruntea, neajutorată.

– Nu va intra nimeni. Se aplecă peste cadă, peste Drogo în baia lui de sânge şi-l sărută uşor pe frunte. Să mi-l aduci înapoi, îi şopti lui Mirri Maz Duur înainte de a fugi din cort.

Afară, soarele coborâse spre linia orizontului, iar cerul era roşu-vineţiu. Khalasar-ul aşezase tabăra. Corturi şi saltele de dormit erau răspândite peste tot, cât putea cuprinde cu privirea. Bătea un vânt fierbinte. Jhogo şi Aggo săpau o groapă pentru a arde armăsarul mort. În jurul lui Dany se adunase o mulţime care o privea cu ochi negri, cu chipurile precum măştile de aramă. Îl văzu pe Ser Jorah Mormont, purtând acum cămaşa de zale, cu transpiraţia curgând în broboane pe fruntea lui înaltă, cu un început de chelie. Îşi făcu drum printre Dothraki, ajungând lângă Dany. Când văzu urmele roşii de paşi lăsate pe pământ, culoarea păru că-i piere de pe faţă.

– Ce ai făcut, proastă mică? o întrebă cu asprime.

– A trebuit să-l salvez.

– Am fi putut fugi de aici, îi spuse el. Te-aş fi dus la Asshai, în siguranţă, Prinţesă. Nu ar fi fost nevoie...

– Chiar sunt prinţesă pentru tine? îl întrebă ea.

– Ştii prea bine că eşti, zeii să ne aibă în paza lor.

– Atunci, ajută-mă acum.

Ser Jorah se strâmbă.

– Măcar dacă aş şti cum.

Vocea lui Mirri Maz Duur se înălţă cu putere, ca un bocet care-i trimise lui Dany fiori pe şira spinării. Unii dintre Dothraki începură să murmure şi se retraseră. Cortul era iluminat de vetrele care ardeau în interior. Prin pânza pătată de sânge, Dany întrevăzu umbre mişcându-se. Mirri Maz Duur dansa şi nu era singură.

Dany văzu pe feţele Dothrakilor cuibărindu-se frica cea mai desăvârşită.

– Asta nu trebuie sa se întâmple, tună Qotho.

Nu văzuse când se întorsese călăreţul de sânge. Haggo şi Cohollo erau cu el. Aduseseră cu ei bărbaţii pleşuvi, eunucii care vindecau cu cuţitul, acul şi focul.

– Asta se va întâmpla, răspunse Dany.

– Maegi, mormăi Haggo. Iar bătrânul Cohollo, cel care-şi legase viaţa de a lui Drogo pe când acesta era pe cale să se nască, acelaşi Cohollo care fusese întotdeauna bun cu ea, Cohollo o scuipă în faţă.

– Vei muri, maegi, promise Qotho, însă înainte de asta trebuie să moară alţii. Îşi trase arakh-ul şi o luă spre cort.

– Nu, strigă ea, nu trebuie să faci asta. Îl apucă de umăr, însă Qotho o îmbrânci la o parte. Dany căzu în genunchi, încrucişându-şi braţele pe pântec, pentru a-şi proteja copilul. Opriţi-l, porunci ea khas-ului ei, ucideţi-l!

Rakharo şi Quaro stăteau lângă intrarea în cort. Quaro făcu un pas înainte, cu mâna pe mânerul biciului său, însă Qotho făcu o piruetă graţioasă, ca un dansator, iar tăişul curbat al arakh-ului se ridică. Îl lovi pe Quaro jos, sub braţ, oţelul ascuţit şi strălucitor trecând prin veşminte şi piele, prin muşchi şi oasele coastelor. Sângele ţâşni, iar tânărul călăreţ se dădu înapoi, icnind. Qotho trase lama afară.

– Stăpân de cai, strigă Ser Jorah Mormont, încearcă-mă şi pe mine. Sabia sa lungă alunecă din teacă.

Qotho se răsuci, suduind. Arakh-ul se puse repede în mişcare, răsucindu-se în jurul capului său într-o învolburare strălucitoare, scăpărând ca un fulger, pe când cavalerul avansa în goană. Ser Jorah pară cât putu el de bine, însă loviturile cădeau foarte repede, atât de repede încât lui Dany i se părea că Qotho avea patru arakh-uri în tot atâtea mâini. Auzi izbitura sabiei pe zale, văzu scânteile zburând când lama lungă şi curbată ricoşa dintr-o apărătoare. Deodată, Mormont se dădu îndărăt clătinându-se, iar Qotho sări din nou la atac. Partea stângă a feţei cavalerului era roşie de sânge, iar pe coapsă i se deschidea o tăietură care trecea prin zale si-l făcea să şchiopăteze. Qotho îi arunca vorbe de ocară, făcându-l laş şi mulgător de vaci, eunuc în veşminte de fier.

– Acum mori! îi promise el, iar arakh-ul dansă în lumina roşiatică a apusului. Înlăuntrul pântecului lui Dany, fiul ei o lovea cu sălbăticie. Tăişul curbat trecu de cel drept şi muşcă adânc din coapsa cavalerului, acolo unde zalele se deschideau.

Mormont gemu şi se clătină. Dany simţi o durere ascuţită în pântec, iar pe coapse, umezeală. Qotho scoase un urlet de triumf, însă arakh-ul său dăduse peste un os şi, preţ de o clipă, rămase înţepenit. Era destul. Ser Jorah îşi coborî sabia cu toată forţa care-i mai rămăsese, trecând