– Nu, spuse Dany. Nu vreau să i se facă nici un rău.

Buzele lui Qotho se traseră de pe dinţii lui maronii, strâmbi, într-un rânjet batjocoritor.

– Nu? Îmi spui mie nu? Mai bine roagă-te să nu te priponim şi pe tine lângă maegi. E lucrarea ta, la fel ca a ei.

Ser Jorah se interpuse între ei, trăgându-şi sabia lungă din teacă.

– Struneşte-ţi limba, călăreţule. Prinţesa este o khaleesi!

– Numai atât timp cât sânge din sângele meu trăieşte încă, îi spuse Qotho cavalerului. Când moare el, ea nu mai e nimic.

Dany simţi cum se strânge ceva în ea.

– Înainte să fi fost o khaleesi, am fost sânge din sânge de dragon. Ser Jorah, cheamă-mi khas-ul.

– Nu, spuse Qotho. Plecăm noi, deocamdată... khaleesi.

Haggo îl urmă afară din cort, bombănind.

– Acesta nu-ţi doreşte deloc binele, prinţesă, zise Mormont. Dothrakii spun că un bărbat şi călăreţii lui de sânge împart aceeaşi viaţă, iar Qotho o vede pe a sa sfârşindu-se. Un om mort este departe de orice teamă.

– Nu a murit nimeni, făcu Dany. Ser Jorah, s-ar putea să am nevoie de spada ta. Ar fi mai bine să-ţi pui armura.

Era mai înspăimântată decât ar fi fost dispusă să recunoască, chiar şi faţă de ea însăşi. Cavalerul făcu o plecăciune.

– După cum spuneţi.

Ieşi din cort.

Dany se întoarse spre Mirri Maz Duur. Ochii femeii erau încărcaţi de îngrijorare.

– M-aţi salvat încă o dată.

– Iar tu trebuie să-l salvezi pe el, spuse Dany. Te rog...

– Nu rugaţi niciodată un sclav, răspunse Mirri cu asprime, îi porunciţi. Se duse la Drogo, care părea că arde pe salteaua sa, şi privi îndelung la rană. Indiferent dacă rugaţi sau porunciţi, nu mai contează. Acum este dincolo de meşteşugul vindecătorului. Ochii khal-ului erau închişi. Deschise o pleoapă cu degetele sale. A înşelat durerea cu laptele de mac.

– Da, recunoscu Dany.

– Eu i-am făcut o prişniţă din boabe de foc şi nu-mă-nţepa, învelite în piele de miel.

– Spunea că-l arde. A smuls-o. Femeile cu ierburile i-au făcut alta, umedă şi alinătoare.

– Ardea, da. În foc stă o mare putere de tămăduire, chiar şi bărbaţii voştri pleşuvi ştiu asta.

– Fă-i o altă prişniţă, se rugă Dany. De data asta am să mă asigur că o poartă.

– Vremea pentru asta a trecut, doamna mea, spuse Mirri. Tot ce pot să fac acum este să-i uşurez drumul întunecat, ca să poată călări fără dureri spre tărâmurile nopţii. Va pleca până dimineaţă.

Vorbele ei trecură ca un cuţit prin pieptul lui Dany. Oare ce făcuse de erau zeii atât de cruzi cu ea? Găsise, în sfârşit, un loc sigur, dăduse de gustul dragostei şi al speranţei. În sfârşit, se îndrepta spre casă. Iar acum pierdea totul...

– Nu, se rugă ea. Salvează-l şi am să te eliberez, jur. Tu trebuie să ştii o cale... ceva vrăji, ceva...

Mirri Maz Duur rămase neclintită şi o cercetă pe Daenerys cu ochi negri precum noaptea.

– Există un farmec. Glasul îi era scăzut, abia mai mult decât o şoaptă. Dar este greu, doamna mea, şi e dinspre partea întunecată. Unii ar putea spune că moartea e mai curată. Am învăţat asta în Asshai şi am plătit scump pentru această lecţie. Învăţătorul meu era un mag al sângelui, din Tărâmurile Umbrei.

Pe Dany o trecură fiorii.

– Atunci eşti cu adevărat o maegi...

– Chiar sunt? Mirri Maz Duur zâmbi. Numai o maegi îţi mai poate salva acum călăreţul, Doamnă de Argint.

– Nu mai există o altă cale?

– Nu mai este alta.

Khal Drogo icni şi se cutremură.

– Fa-o, se răsti Dany. Nu trebuia să-i fie teamă; era sânge din sângele dragonilor. Salvează-l.

– Pentru asta există un preţ, o avertiză preoteasa.

– Vei primi aur, cai, orice-ţi doreşti.

– Nu este vorba aici de aur şi cai. Este vorba de farmece de sânge, doamnă. Numai cu moartea se poate plăti pentru viaţă.

– Moartea? Dany îşi încrucişa protectoare braţele, balansându-se pe loc, înainte şi înapoi. Moartea mea? Îşi spusese că va muri pentru el, dacă asta trebuia. Era sânge din sânge de dragon, nu se temea. Fratele ei, Rhaegar, murise pentru femeia pe care o iubise.

– Nu, promise Mirri Maz Duur. Nu moartea dumneavoastră, khaleesi.

Dany tremura de nerăbdare.

– Fă-o.

Maegi se înclină solemnă.

– După cum vă este voia, aşa se va face. Chemaţi-vă slujitorii.

Khal Drogo se zbătu fără vlagă când Rakharo şi Quaro îl coborâră în cadă.

– Nu, murmură el, nu. Trebuie să călăresc.

Odată ajuns în apă, toată vlaga păru că-l părăseşte.

– Aduceţi-i calul, porunci Mirri Maz Duur, şi chiar aşa se făcu. Jhogo aduse în cort marele armăsar roşcat. Când animalul adulmecă mirosul morţii, necheză şi se cabra, rostogolindu-şi ochii. Trebuiră să se opintească trei oameni ca să-l strunească.

– Ce vrei să faci? o întrebă Dany.

– Avem nevoie de sânge, răspunse Mirri. Asta este calea.

Jhogo se trase înapoi, cu mâna coborâtă pe arakh. Era un tânăr de şaisprezece ani, subţire ca paiul, fără teamă, mereu pus pe râs, cu umbra vagă a primei mustăţi pe buza superioară. Căzu în genunchi înaintea ei.

– Khaleesi, imploră el, nu trebuie să faceţi asta. Lăsaţi-mă s-o ucid pe maegi.

– Ucide-o, şi-ţi ucizi propriul khal, îi răspunse Dany.

– Astea-s vrăjitorii de sânge, spuse el. Sunt interzise.

– Eu sunt khaleesi şi spun că nu sunt interzise. În Vaes Dothrak, Khal Drogo a sacrificat un armăsar, iar eu i-am mâncat inima, să-i dau fiului nostru putere şi curaj. Asta-i la fel. La fel.

Armăsarul lovi cu copitele şi se cabra când Rakharo, Quaro şi Aggo îl traseră aproape de cada în care şedea kbal-ul, ca unul deja mort, cu puroi ieşind din rană ca să murdărească apa. Mirri Maz Duur îngână cuvinte într-o limbă pe care Dany nu o cunoştea, iar în mâna ei apăru un cuţit. Dany nu reuşise să vadă de unde-l scosese. Părea vechi; din bronz roşu, în forma unei frunze, cu o lamă acoperită de semne străvechi. Maegi îl plimbă peste gâtul armăsarului, sub capul nobil, iar calul necheză şi se cutremură când sângele ţâşni din el într-un şuvoi roşu. S-ar fi prăbuşit, însă bărbaţii din khas-ul ei îl