„Andalul”, aşa-i spuneau Dothrakii lui Ser Jorah.

– Da, răspunse ea, ridicându-se neîndemânatică, lăsaţi-l să intre.

Avea încredere în cavaler. Dintre toţi, era singurul care ar fi putut şti ce era de făcut.

Ser Jorah Mormont se aplecă pentru a putea trece prin deschizătura de la intrare şi aşteptă o clipă, să-şi obişnuiască ochii cu semiîntunericul din interior. În căldura cumplită a sudului, el purta pantaloni largi, din mătase pestriţă, şi sandale de călărie, cu degetele descoperite, legate cu şireturi până sub genunchi. Teaca sabiei sale atârna de o centură răsucită, din păr de cal.

Îmbrăcase o vestă albă direct pe pieptul gol, iar pielea-i era înroşită din cauza soarelui.

– Prin tot khalasar-ul umblă vorbele din om în om, spuse el. Se zice că Drogo a căzut de pe calul său.

– Ajută-l, îl imploră Dany. Pentru dragostea pe care spui că mi-o porţi, ajută-l acum.

Cavalerul îngenunche lângă ea. Se uită îndelung şi intens spre Drogo, apoi spre Dany.

– Spune slujnicelor tale să plece.

Fără un cuvânt, sugrumată de frică, Dany făcu un gest. Irri le scoase din cort pe celelalte fete. Când rămaseră singuri, Ser Jorah îşi scoase pumnalul. Iscusit, cu o fineţe surprinzătoare la un bărbat atât de masiv, începu să înlăture frunzele negre şi noroiul uscat de pe pieptul lui Drogo. Amestecul se întărise la fel ca zidurile Oamenilor Miei şi, la fel ca ele, crăpă cu uşurinţă. Ser Jorah sparse noroiul uscat cu cuţitul, îndepărtă bucăţile de pe piele, curăţă frunzele, una câte una. Un miros greu, dulceag, se ridică din rana lui Drogo, atât de intens, încât aproape că-i tăie respiraţia. Frunzele erau întărite de sânge şi puroi, iar pieptul lui Drogo era înnegrit şi lucios din cauza infecţiei.

– Nu, şopti Dany, cu lacrimi curgându-i pe obraji. Nu, vă rog, zei, ascultaţi-mă, nu!

Khal Drogo se zbătu, luptându-se cu un duşman nevăzut. Din rana deschisă se scurgea sânge negru.

– Khal-ul tău e ca şi mort, prinţesă.

– Nu, nu poate muri, nu trebuie, a fost doar o tăietură. Dany îi luă palma bătătorită în mâinile sale mici mici, ţinând-o strâns între ele. Nu-l voi lăsa să moară...

Ser Jorah scoase un hohot amar.

– Khaleesi, această intenţie este dincolo de puterea ta. Opreşte-ţi lacrimile, copilă. Plângi pentru el mâine, sau peste un an. Nu avem timp pentru jelit. Trebuie să plecăm şi încă repede, înainte să moară.

Dany se simţi pierdută.

– Să plecăm? Unde să plecăm?

– La Assai, aş spune eu. Este departe în sud, la capătul lumii ştiute, dar se spune că este un port măreţ. Vom găsi o corabie să ne ducă înapoi la Pentos. Va fi o călătorie grea, să nu-ţi închipui altceva. Ai încredere în khas-ul tău? Crezi că vor veni cu noi?

– Khal Drogo le-a poruncit să mă păzească, îi răspunse Dany nesigură, dar dacă moare... Îşi mângâie curbura pântecului. Nu înţeleg. De ce să fugim? Sunt khaleesi. Îl port în pântec pe moştenitorul lui Drogo. El va fi khal după ce Drogo...

Ser Jorah se încruntă.

– Prinţesă, ascultă-mă. Dothrakii nu se vor supune unui copil de ţâţă. Se închinau înaintea puterii lui Drogo şi numai ei. Când el va muri, Jhago şi Pono şi ceilalţi kos se vor lupta pentru locul său, iar acest khalasar se va devora singur. Învingătorul nu va mai dori şi alţi rivali. Băiatul îţi va fi luat de la sân în momentul naşterii. Îl vor arunca la câini.

Dany se zgribuli.

– Dar de ce? plânse ea. De ce să ucidă un copilaş?

– Este fiul lui Drogo, iar babele au spus că va fi armăsarul care va călări lumea. Aşa a fost profeţit. Va fi mai bine să-l ucidă decât să-i înfrunte furia când va ajunge bărbat. Copilul o lovi cu picioarele, de parcă ar fi auzit. Dany îşi aminti de povestea pe care i-o spusese Viserys, ce făcuseră câinii Uzurpatorului cu copiii lui Rhaegar. Fiul lui fusese tot copil de ţâţă, dar îl smulseseră de la pieptul mamei sale şi-l dăduseră cu capul de un perete. Aşa procedau bărbaţii.

– Nu trebuie să se atingă de fiul meu! strigă ea. Voi porunci khas-ului meu să-l păzească, iar călăreţii de sânge ai lui Drogo vor...

Ser Jorah o luă de umeri.

– Un călăreţ de sânge moare împreună cu khal-ul său. Ştii asta, copilă. Te vor lua la Vaes Dothrak, la babe, asta este ultima lor îndatorire fată de el... Când totul se va termina, i se vor alătura lui Drogo pe tărâmurile nopţii.

Dany nu voia să se mai întoarcă la Vaes Dothrak şi să-şi trăiască restul vieţii printre bătrânele acelea îngrozitoare, dar ştia că Ser Jorah spusese adevărul. Drogo fusese mai mult decât soarele şi stelele pentru ea; fusese scutul care o ţinuse la adăpost.

– Nu-l voi părăsi, zise ea cu o încăpăţânare jalnică, îi luă din nou palma. Nu pot.

Un tremur al pânzei cortului o făcu să-şi întoarcă privirea. Mirri Maz Duur îşi făcu apariţia, plecându-se îndelung. Zilele de marş şi mersul în spatele khalasar-ului o făcuseră să şchiopăteze şi să arate rău, cu picioare băşicate şi însângerate şi cu pungi sub ochi. În urma ei veniră Qotho şi Haggo, cărând între ei scrinul preotesei. Când călăreţii de sânge dădură cu ochii de rana lui Drogo, scrinul alunecă dintre degetele lui Haggo şi se sparse de pământul de sub cort, iar Qotho scuipă o înjurătură atât de murdară, încât pârjoli aerul.

Mirri Maz Duur îl cercetă pe Drogo cu faţa neclinită, ca o mască mortuară.

– Rana a copt.

– Asta-i lucrătura ta, maegi, zise Qotho. Haggo îşi slobozi pumnul peste obrazul lui Mirri, lovind-o cu o bufnitură grea, care o trimise la pământ. Apoi o izbi din nou, acolo unde căzuse.

– Opreşte-te ! ţipă Dany.

Qotho îl trase pe Haggo deoparte, spunându-i:

– Loviturile sunt prea blânde pentru o maegi. Ia-o afară. O vom priponi la pământ, să fie pătrunsă de toţi bărbaţii care trec pe acolo. Iar când vor termina cu ea, o vor folosi şi câinii. Nevăstuicile îi vor smulge maţele, iar ciorile hoitare îi vor ciuguli ochii. Muştele de pe râu îşi vor lăsa ouăle în pântecul ei şi vor bea puroi din resturile sânilor ei...

Îşi înfipse degetele