– Asta ce mai e? întrebă un bărbat gras din uşa bodegii.

– Iarăşi clopotele, zeii s-aibă milă, se vaită o bătrână.

O târfă cu părul roşcat, legat cu o eşarfă din mătase pictată, deschise o fereastră de la etajul al doilea.

– A murit acum şi băieţandrul-rege? strigă ea în jos, aplecându-se pe fereastră. Ah, ce mai băiat, ăştia nu rezistă prea mult. În timp ce râdea, un bărbat gol o cuprinse cu braţele din spate, muşcând-o de gât şi mângâindu-i sânii grei şi albi care alunecaseră la vedere din cămaşa largă.

– Târfă proastă, îi strigă bărbatul gras. Regele n-a murit, sunt clopotele de adunare. Dintr-un singur turn. Când moare regele, bat toate clopotele din oraş.

– Ia te uită, mai termină cu muşcatul, altfel am să-ţi trag eu clopotele, zise femeia de la fereastră bărbatului din spatele ei, împingându-l cu cotul. Atunci cine a murit, dacă nu regele?

– Este o adunare, repetă grasul.

Doi băieţi apropiaţi de vârsta Aryei trecură de ea în goana mare, împrăştiind apa din băltoacă. Bătrâna îi ocărî, însă ei continuară să alerge. Şi alţi oameni porniră pe deal în sus, să vadă ce era cu gălăgia. Arya alergă după băiatul mai lent.

– Unde mergeţi? strigă când ajunse în spatele lui. Ce se întâmplă?

El se uită în urmă, fără să încetinească.

– Mantiile aurii îl duc la sept.

– Pe cine? strigă ea din nou, alergând din greu.

– Mâna! Au să-i ia capul, zice Buu.

O căruţă în trecere lăsase un şanţ adânc pe stradă. Băiatul sări peste el, însă Arya nu-l văzuse. Alunecă şi căzu cu faţa înainte, zdrelindu-şi genunchiul de o piatră şi lovindu-şi degetele când palma ei lovi pământul bătătorit. Acul i se aşeză între picioare. Începu să se smiorcăie când se chinui să se ridice în genunchi. Degetul mare al mâinii stângi era plin de sânge. Când se apucă să-l sugă, văzu că jumătate de unghie se rupsese, smulsă în cădere. Mâinile o dureau, iar genunchiul era şi el însângerat.

– Faceţi loc! strigă cineva pe stradă. Faceţi loc pentru lorzii de Redwyne !

Arya se grăbi să iasă de pe drum înainte să fie călcată de copitele cailor – patru soldaţi din gardă, pe cai uriaşi, gonind în galop. Purtau mantii cadrilate, albastru cu rubiniu. În urma lor, doi nobili tineri călăreau unul lângă altul o pereche de iepe castanii, asemănătoare ca două picături de apă. Arya îi văzuse în curte de sute de ori: gemenii Redwyne. Ser Horas şi Ser Hobber, potrivit de tineri, cu părul roşcat şi feţele pătrate, pistruiate. Sansa şi Jeyne Poole obişnuiau să le spună Ser Horror şi Ser Slobber, şi să chicotească de fiecare dată când dădeau cu ochii de ei. Acum nu arătau deloc drăguţ.

Toată lumea se deplasa în aceeaşi direcţie, în grabă, să vadă de ce băteau clopotele. Acum dangătul era mai tare, clămpănind, chemând. Arya se alătură valului de oameni. Degetul mare o durea atât de tare acolo unde-şi rupsese unghia, încât se străduia să nu înceapă să plângă. Îşi muşcă buza şi şchiopată cu ceilalţi, ascultând glasurile agitate din jur.

– ...Mâna Regelui, Lordul Stark. Îl duc la Septul lui Baelor.

– Am auzit că-i mort.

– Cât de curând, cât de curând. Uite, pun rămăşag pe un cerb de argint că-l vor descăpăţâna.

– A trăit deja prea mult, trădătorul.

Bărbatul scuipă. Arya se strădui să-şi regăsească glasul.

– El niciodată..., începu ea, însă era doar un copil, nici n-o luară în seamă.

– Smintitule! Nu au de gând să-l descăpăţâneze. De când se execută trădătorii pe treptele Marelui Sept?

– Păi, doar nu au de gând să-l ungă cavaler. Eu am auzit că Stark l-a ucis pe bătrânul Rege Robert. Cică i-a tăiat beregata în pădure, iar când l-au găsit, stătea acolo lângă el, calm, şi zicea că un vier i-a făcut-o Maiestăţii Sale.

– Ah, dar asta nu-i adevărat, a fost propriul său frate cel care i-a făcut-o, Renly acela cu coarnele lui de aur.

– Mai tacă-ţi gura mincinoasă, femeie. Nici nu ştii ce spui, înălţimea Sa este un om foarte bun.

Când ajunseră pe strada Surorilor, stăteau deja ca sardelele. Arya lăsă curentul uman s-o poarte până pe Dealul lui Visenya. Piaţa pavată cu marmură albă era ocupată de o masă compactă de oameni, cu toţii ţipând surescitaţi unul la celălalt şi încercând să se apropie cât mai mult de Marele Sept al lui Baelor. Clopotele se auzeau tare acolo.

Arya îşi croi drum prin mulţime, strecurându-se printre picioarele cailor şi strângând tare în mână sabia de lemn. Din mijlocul mulţimii, tot ceea ce putea vedea erau braţe, picioare şi burţi, precum şi cele şapte turnuri zvelte ale septului, ridicându-se deasupra capului. Zări o căruţă de lemn şi se gândi să se caţere pe ea, ca să vadă mai bine, dar se părea că şi alţii avuseseră aceeaşi idee. Căruţaşul îi goni cu o plesnitură de bici.

Arya deveni tot mai disperată. Făcându-şi drum spre rândurile din faţă, fu împinsă în piatra unui soclu. Se uită în sus, la Baelor cel Binecuvântat, regele-preot. Fixându-şi sabia la cingătoare, începu să se caţere:

Unghia sa ruptă lăsa dâre de sânge pe marmură, însă în cele din urmă izbuti şi se aşeză la picioarele regelui.

Atunci îl văzu pe tatăl ei. Lordul Eddard stătea la amvonul Marelui Septon, în afara uşilor de la intrarea în templu, sprijinit de două dintre mantiile aurii. Era înveşmântat într-o tunică elegantă, din catifea cenuşie, cu un lup alb brodat pe piept şi o tunică din lână cenuşie, tivită cu blană, însă era mult mai slab decât îl văzuse ea vreodată, faţa sa suptă fiind schimonosită de durere. Nu stătea în picioare, ci era susţinut; ghipsul de la piciorul rupt era cenuşiu şi putred.

În spatele lui era chiar Marele Septon în persoană, un bărbat îndesat, încărunţit de vârstă şi îngrozitor de gras, înveşmântat în robe albe, lungi, cu o coroană imensă din fire de aur şi cristale care-i învăluia capul în curcubee ori de câte ori se mişca.

Adunaţi în jurul uşilor, în faţa amvonului din marmură, erau câţiva cavaleri şi înalţi lorzi. Joffrey era cel mai vizibil dintre ei, cu