veşminte purpurii din mătăsuri şi satin, cu modele de cerbi pregătiţi de salt şi lei care răgeau, cu o coroană de aur pe cap. Regina-mamă stătea lângă el, îmbrăcată în haine negre cu purpuriu, având un voal cu diamante negre prins în păr. Arya îl recunoscu şi pe Câine, purtând o mantie albă ca neaua peste armura de un cenuşiu întunecat, înconjurat de patru dintre străjerii din Garda Regelui. Îl mai văzu şi pe eunucul Varys, alunecând printre lorzi în papucii lui moi şi cu roba de damasc pepit şi se gândi că bărbatul scund cu capă argintie şi barbă ascuţită s-ar fi putut să fie cel care se duelase, cândva, pentru mama ei.

Iar acolo, în mijlocul lor, era Sansa, îmbrăcată în mătase albastră precum cerul, cu părul ei lung şi roşcat spălat şi buclat, cu brăţări de argint la încheieturi. Arya se încruntă, întrebându-se ce făcea acolo sora ei, de ce părea atât de fericită.

Un şir lung de suliţaşi cu mantii aurii ţineau mulţimea la respect, comandaţi de un bărbat solid, cu o armură dichisită, cu lac negru şi filigran de aur. Mantia sa avea luciul metalic al adevăratelor mantii din aur.

Când clopotul încetă să mai bată, liniştea se abătu asupra marii pieţe, iar tatăl ei îşi înălţă capul şi începu să vorbească, glasul său fiind atât de subţire şi slab, că abia-l putea înţelege. Oamenii din spatele ei începură să strige Ce? şi Mai tare! Bărbatul în armura neagră cu auriu se aşeză în spatele tatălui şi-l înghionti puternic. Să-l laşi în pace! ar fi vrut să strige Arya, dar ştia că n-ar asculta-o nimeni, îşi muscă buzele.

Tatăl ei ridică vocea şi începu din nou să vorbească:

– Sunt Eddard Stark, Lord de Winterfell şi Mână a Regelui, spuse el ceva mai tare acum, glasul său rostogolindu-se în piaţă, şi mă înfăţişez înaintea voastră pentru a-mi mărturisi trădarea în faţa zeilor şi a oamenilor.

– Nu, scânci Arya.

Sub ea, mulţimea începu să se agite şi să strige. Batjocurile şi obscenităţile umplură văzduhul. Sansa îşi ascunsese faţa în palme. Tatăl ei ridică vocea şi mai tare, străduindu-se să se facă auzit.

– Am trădat încrederea regelui şi a prietenului meu, Robert, strigă el. Am jurat să-i apăr şi să-i protejez pe copiii lui, dar înainte să i se fi răcit sângele în vene, am plănuit să-l deposedez şi să-l ucid pe fiul său şi să pun mâna pe tron eu însumi. Fie ca înaltul Septon şi Baelor cel Iubit şi cei Şapte să fie martorii adevărului pe care-l rostesc: Joffrey Baratheon este adevăratul moştenitor al Tronului de Fier şi, prin îndurarea tuturor zeilor, Stăpân al Celor Şapte Regate şi Protector al Domeniului.

Din mulţime zbură o piatră. Arya ţipă când îşi văzu tatăl lovit. Mantiile aurii îl ţinură să nu cadă. Sângele îi curgea pe faţă de la o rană adâncă de pe frunte. Urmară şi mai multe pietre. Una-l lovi pe străjerul din stânga tatălui său. O alta ricoşa din platoşa cavalerului în armură neagră cu auriu. Doi dintre oamenii din Garda Regelui se aşezară în faţa lui Joffrey şi a reginei, protejându-i cu scuturile.

Mâna ei se strecură pe sub mantie şi-l găsi pe Ac în teaca, îşi strânse degetele pe mânerul sabiei, mai tare decât oricând. Vă rog, zei, luaţi-l în paza voastră, se rugă ea. Nu-i lăsaţi să-mi rănească tatăl.

Înaltul Septon îngenunche în faţa lui Joffrey şi a mamei sale.

– După cum păcătuim, aşa suferim, intona el cu o voce adâncă şi puternică, mult mai tare decât tatăl ei. Acest om şi-a mărturisit crimele înaintea zeilor şi a oamenilor aici, în acest loc sfânt. În jurul capului său dansau curcubee când ridică mâinile, rugător. Zeii sunt drepţi, însă Baelor cel Binecuvântat ne învaţă că sunt şi iertători. Ce vom face cu acest trădător, Maiestatea Voastră?

O mie de voci se uniseră în acelaşi strigăt, însă Arya nu le auzi. Prinţul Joffrey... Nu, Regele Joffrey ieşi de după scuturile Gărzii Regale.

– Mama mă îndeamnă să-l las pe Lordul Eddard să îmbrace hainele negre, iar Lady Sansa m-a rugat fierbinte pentru viaţa tatălui ei. Se uită direct la Sansa şi apoi zâmbi, iar pentru o clipă Arya se gândi că zeii îi ascultaseră rugăciunea – asta doar până ce Joffrey se întoarse înapoi spre mulţime şi spuse: însă ele sunt femei, bune la suflet. Atât timp cât sunt regele vostru, trădarea nu va scăpa nepedepsită. Ser Ilyn, adu-mi capul acestui om!

Mulţimea mugi, iar Arya simţi cum statuia lui Baelor se clatină sub asaltul oamenilor. Marele Septon se agăţă de capa regelui, iar Varys veni degrabă, dând din mâini, chiar şi regina îi spuse ceva, însă Joffrey scutură din cap. Lorzii şi cavalerii se dădură la o parte la trecerea lui, înalt şi descărnat, un schelet în zale de fier, Dreptatea Regelui. Slab, ca de la mare depărtare, Arya o auzi pe sora ei ţipând. Sansa căzuse în genunchi, plângând isterică. Ser Ilyn Payne urcă treptele amvonului.

Arya îşi dădu drumul de la picioarele lui Baelor şi se aruncă în mulţime, trăgând Acul. Căzu peste un bărbat cu şorţ de măcelar, doborându-l. Imediat, cineva o lovi în spate şi aproape că fu azvârlită şi ea la pământ. În jurul ei se strânseră trupuri, împiedicându-se şi călcând peste bietul măcelar. Arya le lovi cu Acul.

Sus, la amvon, Ser Ilyn Payne făcu un gest, iar cavalerul în armură neagră şi aurie dădu un ordin. Mantiile aurii îl azvârliră pe Lordul Eddard pe marmură, cu capul atârnând peste margine.

– Hei, tu de colo! strigă spre Arya o voce mânioasă, însă ea ţâşni înainte, dând oamenii la o parte, zbătându-se printre ei, izbind pe oricine-i stătea în cale. O mână se grăbi s-o prindă de picior, iar ea tăie, lovind la fluierele picioarelor. O femeie căzu, Arya trecu peste spatele ei lovind în ambele părţi, dar nu era bine deloc, erau prea mulţi oameni, nici nu făcea un gol în jur că mulţimea îl umplea din nou. Cineva o îmbrânci într-o parte. Încă o mai putea auzi pe Sansa plângând.

Ser Ilyn scoase din teaca de la spate o sabie